Frați siamezi cu aceeași inimă:TIFF Cluj și TIFF Salonic

© The Thessaloniki International Film Festival

Mai există un TIFF european – Thessaloniki Film Festival (Festivalul de Film de la Salonic) – care e înrudit cu al nostru: același suflet entuziast, aceeași atmosferă balcanică și dragoste de cinema românesc. Amîndouă sînt chermezele mele cinefile preferate. Cine are nevoie de Cannes, isteric și snob, cînd există TIFF-urile? Salonicul îmi pare o croazetă lowcost, mai autentică, mai vibrantă, mai puțin pretențioasă, în ciuda faptului că, în fiecare noiembrie îmi pune la dispoziție o ofertă cinematografică și culinară foarte apetisantă. Vremea e superbă, terasele ticsite, întîlnirile memorabile. Straniu, în ciuda aerului petrecăreț, tinerii preferă să umple pînă la refuz sălile de cinema ca să vadă producții sumbre, percutante ca un pumn în plex. Unii sorb frape-uri lungi, alţii îngurgitează furia și umanitatea sîngerîndă ale lui Mircea Daneliuc sau Cristi Puiu, greu digerabilă. Marfa și banii a fost proiectat pentru prima dată aici, ca Work in progress iar, în 2015, Mircea Daneliuc a avut parte de primul său tribut internațional. S-au putut vedea Cursa, Probă de microfon, Vînătoarea de vulpi, Croaziera, IacobPatul conjugal, Marea Lehamite și Senatorul melcilor. Pentru mulţi dintre jurnaliştii străini care cunoșteau și venerau doar „noul val” ,  retrospectiva a fost o revelaţie. Această recuperare necesară s-a petrecut chiar  sub ochii cineastului, invitat de onoare.  Iată unul dintre motivele pentru care ador festivalul: e greu de găsit în altă parte o asemenea foame a publicului și a specialiștilor pentru descoperiri şi revelaţii furnizate de cinema-ul „marginal” sau regional.


© The Thessaloniki International Film Festival 

Efectul Salonic asupra filmului românesc

Dacă efectul Cannes-ului asupra ascensiunii noului val e binecunoscut şi arhidezbătut, importanţa Salonicului trece, din păcate, neobservată. Dar festivalul grecesc a susţinut filmul românesc cu mult înaintea exploziei recente – a fost singura manifestare care a organizat tributuri lui Lucian Pintilie, Nae Caranfil, Mungiu sau Daneliuc expunîndu-i dincolo de graniţele culturale şi dedicîndu-le publicaţii cu luciu și substanță care le analizează in extenso filmografia, aşa cum mai rar s-a văzut pe la noi. Pe Caranfil, practic Salonicul l-a încoronat printre esenţialii zonei. În plus, regizorii români se simt foarte bine aici – sînt copleşiţi de ospitalitate, atenție, atmosferă şi complexitatea sesiunilor de Q&A.
La TIFF-ul grecesc, departe de frenezia festivalurilor de clasa A, regizorii, producătorii şi criticii de film fraternizează pe îndelete la un pahar de retsina sau la mese interminabile şi discută pasional pînă dimineaţa despre cinema şi, slavă domnului, nu numai. Spiritul balcanic e viu şi se simte bine aici.

Panoramă balcanică pentru un public avid

„Balkan Survey”, păstorită de neobositul  Dimitri Kerkinos, are meritul de a fi nu numai o vitrină pentru cei mai importanţi cineaşti sau curente ale regiunii, dar şi de-a fi lansat o mulţime de debuturi excepţionale. Secţiunea a fost fondată cu convingerea că ţările balcanice şi realitatea istorică a peninsulei (încadrarea geografică e mai mult simbolică) sînt inseparabile. Fie că sînt amplasate în trecut sau în prezent, peliculele alese pe sprînceană sînt grele de istorie, de amintiri şi de probleme soicio-politice contemporane. Multe dintre poveştile personale ale regizorilor balcanici de azi sînt impregnante de rănile trecutului sau de fluiditatea şi de nesiguranţa schimbărilor sociale moderne. Aşadar, pluritatea viziunilor regizorale reflectă nu numai o nevoie de exprimare artistică, ci şi o dorinţă de-a înţelege realitatea complexă a regiunii, de-a vindeca răni istorice şi de-a interpreta dinamica socială contemporană. Iar publicul s-a format și acum e capabil să înțeleagă contexul istoric complicat: deși Stere Gulea, prezent în acest an cu Moromeții 2, se temea ca pelicula lui e una prea locală și specifică pentru audiența grecească, publicul a înțeles-o și a prizat-o extrem de bine, dovadă sesiunea de Q&A interesantă și animată. Progresul e evident și pentru Kerkinos: mi-a povestit că, dacă în 2000 nu găsea filme româneşti de selecţionat, acum bogăţia de alegeri îi dă bătăi de cap. „Criticii de film şi jurnaliştii greci cred că fenomenul cinematografic cel mai important al ultimilor ani este noul val românesc, aşa că devorează fiecare titlu nou. Publicul e şi el foarte interesat: preferă comediile sau peliculele care au note comice şi umor negru. Occident (competiţie, 2002), A fost sau n-a fost (2006) şi Dincolo de nori (2012) au cîştigat premiul publicului. Tributurile dedicate lui Caranfil şi Mungiu au fost, de asemenea, extrem de populare. Ca şi scurtmetrajele. Anul acesta, spectatorii au iubit Moromeții 2!”. Peliculele româneşti se plasează locul doi ca număr de proiecţii, după Turcia şi pe primul la scurtmetraje. Dar dacă adunăm scurtele şi lungile, România ocupă de la distanţă locul 1 ca număr de titluri. Tributuri organizate: Lucian Pintilie (1996), Nae Caranfil (2007), Cristian Mungiu (2012), Mircea Daneliuc (2015). Primele filme difuzate în această secţiune, în 1994, au fost Balanţa, de Lucian Pintilie şi Cel mai iubit dintre pămînteni, de Şerban Marinescu. Au existat şi producții proiectate ca „Work in Progress”, chiar înainte de premiera lor oficială de la Cannes, Locarno sau San Sebastian: California Dreamin‘(în 2006), Aurora, Periferic (în 2009) şi Cîinele japonez (în 2012).

Mihai Chirilov&Stere Gulea
© The Thessaloniki International Film Festival 

Ce spun publicațiile festivalului despre…

Mircea Daneliuc

„Unul dintre cei mai importanți și mai influenți regizori români a cărui operă din anii ’80 și post-comunism rămîne aproape necunoscută în afara țării sale. Cursa (1975) e un road movie profund uman ce refuză realismul socialist şi valorizează prietenia. O bornă a cinematografului românesc, Proba de microfon (1980) este un comentariu percutant despre absurditatea birocratică şi despre oamenii care hrănesc sistemul ipocrit. Amplasat într-un sat românesc din anii ‘50, Vînătoarea de vulpi (1980) abordează subiectul tabu al distrugerii clasei rurale prin povestea unui ţăran care rezistă colectivizării.  O coazieră pe Dunăre organizată pentru muncitorii fruntaşi ridică întrebări despre ideologie şi politică în Cursa, un film cu un puternic mesaj dizident. Iacob (1988), una dintre cele mai bune opere ale regizorului, explorează cu un realism brutal o temă universală: lupta omului pentru demnitate în circumstanţe umilitoare. Patul conjugal (1993), din perioada post-comunistă, e o apoteoză a disperării ce îmbină umorul negru, elementele groteşti şi brutalitatea şocantă.

Nae Caranfil

„Un adevărat autor: scrie, regizează, joacă şi, uneori, compune şi muzica pentru filmele sale. Atît perspectiva sa cinematografică, cît și tonul extrem de personal îl recomandă drept cel mai important cineast român al anilor ’90 şi un precursor al actualului nou val. Cinema-ul său e, în esenţă, popular. Se bazează pe scenarii pline de imaginaţie, pe dialoguri sclipitoare şi pe personaje atractive, credibile. Importante sînt și felul în care-și alege actorii, dar și folosirea strategică a montajului. Umorul subversiv şi lejeritatea cu care tratează probleme sociale neplăcute sînt mărci puternice ale operei sale. Caranfil reuşeşte să facă filme de calitate ce poartă eticheta de autor dar care sînt, în acelaşi timp, foarte populare la public. Această performanţă ar trebui să fie ţelul fiecărui regizor care îşi respectă arta.”

Cristian Mungiu

„Mungiu,  care vorbește de începuturile sale ca de o vreme în care să spui ceva despre sistem era mai important decît să spui o poveste, împărtăşeşte cu contemporanii săi nevoia de a revela realităţile ţării sale şi ale trecutului său recent turbulent- cu toate acestea, el are o perspectivă puternic distinctivă. Fundaţia cinema-ului său naturalist, antropocentric, poate fi găsită chiar în scurtmetrajele sale, dar cineastul pare să-şi fi solidificat ideile și stilul regizoral după primul lungmetraj, Occident, din 2002. Filmele sale nu sînt emoţionale, dar stîrnesc reacţii foarte intense: se concentrează pe poveştile mărunte ale oamenilor obişnuiţi care reflectă semnificativ societatea din jurul lor. Mungiu nu judecă, ci explorează decizii şi acţiuni pentru că, în universul său cinematografic, acesta este singurul remediu împotriva necazurilor vieţii şi a dezastrelor ce au ca sursă diferitele forme ale autorității corupte.”

Cristian Mungiu

© The Thessaloniki International Film Festival 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *