Cînd începe „cursa” filmelor de TIFF, îmi iau o pauză de „mine”. Îmi las deoparte „eul” sau, mai bine zis, trăiesc preluînd din caracterul personajelor pentru a călători în locuri greu accesibile, pentru a explora lumi și situații imaginare, unele delicioase, altele complicate, extreme.
De aceea, pentru mine este foarte important ca procesul de (pre-)vizionare a filmelor pentru festival să fie cît mai autentic, ceea ce înseamnă în fața unui ecran mare, într-un cinema dacă este posibil. Acolo nu te fură peisajul pentru că ești cu capul în ecran, nu pui pe pauză, nu te duci la baie. Cu alte cuvinte sînt niște parametri de respectat pe care un regizor îi are în vedere atunci cînd face un film. Bineînțeles, trăirile sînt dictate de calitatea filmului, care va fi analizat după un set de criterii și o oarecare experiență de acomodare cu întunericul în cinematograf. Înainte de a-mi pune gîndurile în ordine, vreau să mă prezint totuși: sînt Octavian și mă leagă o colaborare de peste zece ani cu TIFF-ul. Ultimii trei sînt marcați de o schimbare radicală de la promovarea filmelor la selecție și programare. Între timp mă apropii cu pași repezi de finalizarea unui Master în Programare, Curatorie și Exhibition la National Film & Television School, în Londra. Aici îmi petrec cel mai mult timp, chiar și atunci cînd vizionez filmele pentru preselecția de TIFF. Printre multe altele NFTS îmi oferă și acest privilegiu, acces nelimitat în sălile de cinema.
Dar să ne întoarcem la TIFF-ul la care lucrăm deja pe echipe. TIFF-ul pe care nu îl cunoaște toată lumea. Anul acesta m-am oprit la cifra 9 dintr-un număr total de aproximativ 40 de filme trimise de directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov, aranjate în excel pentru fiecare, cu link-uri de vizionare, titluri, durată.
Starea de spirit în această perioadă este marcată de o interacțiune redusă cu oamenii în jurul meu, reanimată instantaneu de euforia unui film bun găsit. Unul care schimbă neașteptat macazul și îți atrage atenția că lucrurile nu stau nicidecum așa cum te-a lăsat inițial să crezi. Un proiect independent precum al lui Salmenperä, o voce devenită deja cunoscută în industria finlandeză și pe plan internațional, îți demonstrează că nu ai așteptat degeaba.
Void este un film care își caută singur inspirația alături de personaje și merge spre zona de compromisuri făcute în viață. Este o comedie neagră, cu dialoguri acide, ce te pune în așteptare pentru momentul adevărului. Mai pune și paie pe foc cînd vine vorba de statutul femeii în industria cinematografică.
La capitolul interpretări nu pot să nu remarc talentul unor copii din Chile, care te fac să crezi că s-au născut în fața camerei de filmat. Dominga Sotomayor explorează elegant momentele de intersecție între copilărie-adolescență-maturitate în Too Late To Die Young, dar fără copiii aceia impactul ar fi iluzoric. Îl recomand fără ezitare pentru culorile și tonul pe care îl dă filmul încă de la început.
Copilăria pusă în imagine în cazul de față este ca o stare de grație, aproape iluzorie, nu foarte departe de realitate, dar nici palpabilă. Trece la fel de repede precum trec zilele pînă la TIFF.
*Veți putea vedea Void și Too Late To Die Young la TIFF 2019.