Oliver Stone este un regizor, scenarist și producător american, una dintre cele mai proeminente figuri ale cinematografiei hollywoodiene din anii ’80-’90. A luptat în Vietnam, unde a primit două decorații Purple Heart. A creat o trilogie de filme bazată pe experiențele de război. A câștigat două premii Oscar pentru regia filmelor Plutonul și Născut pe 4 iulie, parte a trilogiei, și un premiu Oscar pentru scenariu filmului Expresul de la miezul nopții. A realizat o altă trilogie ce urmărește președinți americani (JFK, Nixon, W.). Atât filmele sale de ficțiune, cât și documentarele, au fost vehement lăudate și contestate. În interviul pentru AperiTIFF vorbește despre cariera sa, își justifică alegerile artistice și ideologice și dă măsura personalității sale.
Rămâne ca publicul să o judece.
Veți primi un Premiu pentru Întreaga Carieră la TIFF. Privind înapoi la profesia dumneavoastră, există vreo poveste pe care ați fi vrut să o spuneți altfel?
Nu, sunt mulțumit de abordarea fiecăruia dintre cele 20 de filme de lungmetraj. Și de cele 10 documentare sunt, de asemenea, mulțumit. În fiecare film știu că sunt lucruri pe care aș fi putut să le fac mai bine și diferit, dar în esență sunt mulțumit de structură.
Cel mai recent documentar al dumneavoastră, bazat pe cartea lui Joshua Goldstein, a fost proiectat și la TIFF. De unde a venit ideea?
Ideea a venit din carte. În perioada 2000 nu eram pasionat de nuclear, pro sau contra. Credeam în toate poveștile cu Jane Fonda. Dar fără să știu cu adevărat nimic. Nu eram educat. Până în anii 2000, când schimbările climatice au devenit o problemă – spre deosebire de energia nucleară, a fost o problemă mult mai mare – iar filmul lui Al Gore, Un adevăr incomod, din 2006, s-a concentrat pe schimbările climatice, pe încălzirea planetei. Așa că eram îngrijorat pentru mine și pentru copiii mei, pentru nepoți, pentru lume. Cu cât îmbătrânesc, cu atât sunt mai îngrijorat.
Cartea a ieșit în 2019, am văzut-o într-o recenzie. A primit o recenzie bună în New York Times și am citit-o. E o carte de știință, dar e scurtă. Nu este lungă. Este ușor de înțeles și este practică, de bun simț. Este ceva ce lipsește în abordarea noastră privind schimbările climatice. Se pare că guvernele au ratat ideea, unele guverne, în special în Occident. Pentru că oamenii au temeri ridicole, temeri exagerate față de energia nucleară. Care, desigur, a fost dată la o parte. Acesta a fost argumentul cărții. A fost uitată. E ca și cum ar fi fost uitată. A fost una dintre cele mai mari descoperiri ale omenirii: Marie Curie, o femeie, în Franța. Este un material uimitor cu care să lucrezi. Și a fost acolo, la crearea universului. Este un dar foarte frumos.
Acum, ca orice dar, poate fi folosit greșit, știți, totul este folosit greșit și, din păcate, a apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și, bineînțeles, a fost folosit pentru toate motivele greșite și au construit cu el cea mai mare bombă din toate timpurile. Din cauza energiei nucleare, a energiei din radiu, din uraniu, înțelegeți, această energie este de un milion de ori mai puternică decât cea a gazului, cărbunelui, petrolului, mult mai puternică, și de aceea trebuie să o folosim. Și există o diferență semnificativă, dar oamenii refuză în capul lor. Ei le confundă pe cele două. Ei confundă bomba nucleară cu energia nucleară. Energia nucleară este aici jos în ceea ce privește îmbogățirea uraniului. Nu are prea mult. Bomba este aici sus, în uraniu îmbogățit. Mare diferență, este nevoie de multă muncă pentru a face o bombă. Foarte multă muncă. Dar acești oameni, mulți dintre acești oameni care sunt atât de negativi, nu studiază, nu înțeleg. Ei nu vorbesc cu oamenii de știință.
Majoritatea publicului nu înțelege acest concept.
Este atât de enervant, dar face rău lumii, pentru că dacă nu am fi avut toate aceste frici stupide, exagerate, nu am fi avut schimbările climatice ca problemă. Am fi fost pe drumul cel bun. Peste tot în lume, cred într-o societate nuclearizată, chiar și în Africa și în India. Știi, cred că s-ar fi impus până acum.
Dar nu știm niciodată ce se va întâmpla în viitor.
Ei bine, vă va afecta cel mai mult pe voi, generația voastră.
Mama mea are o poveste interesantă din perioada comunistă din România. S-a dus să vadă Platoon cu o prietenă la Biblioteca Americană. Dar filmul a fost anulat și apoi prietena ei a fost chemată la birourile Securității. Știți despre Securitate? Erau un fel de servicii secrete. KGB pentru România.
De ce au făcut-o?
Pentru că s-a dus să vadă filmul. Apoi a fost chemată la birouri pentru a mărturisi acest fapt. Am vrut să vă întreb, cum credeți că filmele dumneavoastră au schimbat peisajul politic, nu doar în America, ci în întreaga lume?
Nu pot să vă spun pentru că nu știu. Mi-aș imagina că majoritatea filmelor sunt uitate. Dacă filmele mele au avut vreun impact și nu sunt uitate, e bine. Dar știți, noua generație… evident că sunteți inteligenți, dar multora dintre cei mai tineri nu le pasă. Așa că eu cred că filmele mele au impact la oamenii care gândesc un pic mai mult. Poate că era vorba despre anti-război, despre conspirații, despre a nu crede guvernele, pentru că guvernele mint. Toate guvernele mint. Dar Statele Unite au spus cele mai mari minciuni dintre toate, pentru că sunt cea mai mare societate. Iar eu mi-am atacat guvernul pentru că a mințit oamenii în legătură cu războiul, cu Vietnamul, cu președinții, în documentare – probleme legate de afacerile externe.
Aceasta a fost următoarea întrebare, ce v-a stârnit interesul pentru figurile politice controversate?
Pentru că aveau lucruri importante de spus, dar nu auzim niciodată ce spun, din cauza propagandei din jurul lor. De exemplu, Castro, m-am dus să-l văd, l-am ascultat. Ne-am distrat foarte bine. Am petrecut timp împreună și el pare un om adevărat și este o ființă umană. Și, bineînțeles, cu toții avem defecte. Nimeni nu este perfect, dar cu siguranță a fost impresionant prin măreția spiritului său. În același timp, unii oameni îl urăsc atât de mult încât devine un factor de dezbinare. La fel cu Chávez, un om care te inspiră când îl vezi în persoană, dar, desigur, rău de gură. Către cine? Către Statele Unite, către cifrele sistemului, către Fondul Monetar Internațional, către Banca Mondială. Bineînțeles, îl urăsc, dar a făcut mult bine pentru săracii din Venezuela, foarte mult. Și asta este ceea ce este mereu trecut cu vederea. Oamenii săraci, ei nu se gândesc la cei săraci. Iar acești oameni au făcut-o.
În cazul lui Putin, este o cu totul altă poveste, pentru că el a sfidat unipolaritatea americană, hegemonia Statelor Unite asupra lumii. Este o lume multipolară. Trebuie să existe puncte de vedere diferite și eu sunt de acord cu asta. Asta nu-mi place, că Statele Unite vor să domine economic și militar planeta. Acest lucru nu se va întâmpla. Pentru că nimeni nu vrea să fie sclavul altuia. Știți, chiar dacă nu există un război, nu vor să fie dominați tot timpul, așa cum sunt europenii, cum este Bruxelles-ul, UE. Acestea sunt organizații care doar se supun cu servilism la ceea ce spun Statele Unite. Nu au fost întotdeauna așa, dar am văzut schimbarea în timpul vieții mele. Iată de ce. Trebuie să ascultăm alți oameni, alte puncte de vedere, și asta se întâmplă în lume.
Ați primit două Purple Hearts și trei Oscaruri, printre alte premii. Cum credeți că aceste premii schimbă perspectiva celui care le primește?
Sunt importante, dar, în același timp, îți pot distorsiona mintea. Mintea mea a rămas dreaptă în ceea ce privește problemele legate de lucrurile care sunt importante pentru mine. Nu aș face la vârsta mea acest film despre energia nucleară. Dar este important. De aceea l-am făcut. Deci nu fac asta pentru un premiu, pentru că nu am primit niciun premiu în ultima vreme. Filmele pe care le fac sunt prea dure sau prea controversate.
Cum a fost colaborarea cu scenaristul Quentin Tarantino pentru Născuți asasini?
Nu a existat nicio colaborare. Am cumpărat un scenariu de-al lui, care mi-a plăcut, iar apoi eu, împreună cu alți doi scenariști, am rescris întregul scenariu. Am folosit o parte din personaje, am folosit decorul, am folosit ideile din el. Dar, în același timp, nu era un film pe care voiam să îl fac, așa că asta a stat la baza multor neînțelegeri. Noi am cumpărat povestea de la el.
Cum este să lucrezi cu un actor precum Woody Harrelson?
Oh, l-am iubit pe Woody. A fost minunat, este un om foarte simpatic. A fost o experiență extraordinară realizarea filmului și o oarecare nebunie. Nu vreau să mă întorc în zilele acelea… Actorii erau nebuni. Juliette a fost nebună. Tom Sizemore, care a murit recent. Foarte tânăr. Tommy Lee Jones. Robert Downey. Doamne, ce de personaje. Și Rodney Dangerfield.
Merită să plătești prețul pentru a nu-ți compromite niciodată opiniile?
Cred că toți am făcut compromisuri într-o oarecare măsură. E o chestiune de grad. Eu am făcut compromisuri de-a lungul timpului. Trebuie să faci. Uneori nu poți obține banii decât dacă faci compromisuri. Ei știu că sunt intens și poate că uneori sunt mai duri cu mine. Am reușit să lucrez cu multe studiouri mari, cu excepția unuia, poate, sau două. Lucrez cu șefi de studiouri diferiți. Lucrez cu studiouri independente. Iar când nu am putut face rost de bani din Statele Unite, la Snowden, de exemplu, am plecat în străinătate și am filmat în Germania cu bani germani și francezi, iar în cele din urmă am făcut rost de bani americani.
Cu alte cuvinte, am continuat, dar m-am ținut de acele filme pe care voiam să le fac. Dacă primești bani de la studio la început, trebuie să fii atent, pentru că apoi ei dezvoltă scenariul. Dezvoltarea este un lucru periculos. Se spune: „Ah, vrem mai mult din asta, mai mult din aia”. Nu așa trebuie procedat. Dacă vrei să faci un film, trebuie să vii la ei cu scenariul și cu niște bani și să le spui: „OK, vreți să vă alăturați sau nu?”. Cam asta e ideea. Este ca un joc de poker, știi? Trebuie să vii la masă cu ceva.