David Bonneville (42 de ani) îşi prezintă la Cluj debutul în lungmetraj, Ultima baie, o dramă intensă care discută despre iţele credinţei, dificultatea menţinerii altruismului şi dulceaţa solitudinii.
Este un film special, delicat ca o pralină cu ciocolată amară, care te transportă într-o altă lume, atemporală, unde problemele şi traumele personajelor devin universal valabile. Josefina, o femeie aflată la vârsta a doua, pe cale să depună jurământul călugăresc, se vede nevoită să se întoarcă în casa părintească, pentru a-l îngriji pe nepotul ei minor. AperiTIFF a discutat cu realizatorul peliculei Ultima baie și a aflat amănunte interesante din timpul turnării filmului, ce a simțit după proiecția sa de la Cluj, dar și ce reprezintă The last bath pentru el.
AperiTIFF: Acesta este primul tău lungmetraj, după multe scurtemetraje. De ce ți-a luat atât de mult?
David Bonneville: Cred că lungmetrajul vine într-un moment în care am vrut să explorez mai mult din poveste; am vrut să dezvolt personajele şi narațiunea la un nivel mai profund, în aşa fel încât să pot vorbi despre viața acestor personaje şi în acest loc. Am mai avut idei pentru lungmetraje, dar aceasta a fost cea care a venit la scurt timp după ce mi-am luat masterul în scenaristică, așa că am simțit că pot să stăpânesc povestea și că pot susține această lungime.
Pentru tine, cine este Josefina?
Josefina este o persoană foarte complexă. Nici măcar nu o văd ca pe un personaj. Este o persoană care are o viață spirituală imensă. Ea ascunde o mulțime de secrete și cred că asta o face fascinant de urmărit; o descoperim prin acțiunile ei, pentru că asta este ceea ce am făcut: am descris o persoană prin mai mult decât ceea ce spune, adică prin ceea ce face, prin acțiunile ei, prin interacțiunile cu Dumnezeu, cu trecutul ei. Înțelegem ce angoasă simte când intră în casa părintească; acea casă reprezintă trecutul, anii adolescenței. Înțelegem că nu are mamă și că experiența ei de familie nu a fost una fericită. Este motivul pentru care a ales să meargă la mănăstire și să se dedice lui Dumnezeu, este alternativa pe care a găsit-o. Și apoi vedem acțiunile cu nepotul ei, actualul membru al familiei pe care îl întâlnește după mulți, mulți, mulți ani. Deci, cred că suntem ca niște muște mici în acea casă și o vedem în momentele ei personale cele mai intime și vedem cum conduce tot ceea ce o înconjoară: viața ei profesională, casa, nepotul, sora.
Pentru cine este „ultima baie” și ce reprezintă aceasta?
Este pentru toată lumea. Este o poveste universală. Oricine se poate regăsi în anumită măsură la această structură familială deteriorată. Pentru că toți avem părinți, bunici și am fost cu toții fii sau fiice, așadar cred că ne putem raporta la această experiență, chiar şi dacă provenim dintr-o familie fericită, cu o legătură puternică; există întotdeauna acel „ce-ar fi dacă”. Te poţi pune mereu într-o stare diferită, când simţi viața celorlalți prin intermediul filmului. Iar dacă provii dintr-o familie destrămată, dacă ai avut vreodată probleme cu membrii familiei tale, vei putea să te raportezi la poveste și probabil să te identifici cu personajele. Este, de asemenea, o poveste despre lipsa afecțiunii, căutarea afecțiunii, relația cu Dumnezeu, cu spiritualitatea și dragostea fizică, erotică sau familială. Cred că este şi despre transcendență. Sunt multe teme care încapsulează povestea, care o fac atrăgătoare, complexă și satisfăcătoare.
Cum ai simțit prima proiecţie la TIFF? Cum ai simțit energia sălii?
Am simțit că există o energie bună. Am avut o sală aproape plină, lucru foarte măgulitor. Când am intrat în sala de cinema și am văzut atât de mulți oameni, m-am simţit ușor anxios, pentru că erau atât de mulți ochi care mă priveau când introduceam povestea, apoi atât de mulți ochi care priveau ecranul, atât de multe momente de tăcere. Am simțit că au existat şi reacții de râs în unele părţi ale poveștii – ceea ce am fost destul de amuzant fiindcă folosesc mult umor subtil, care este acolo pentru a ușura tensiunea, pentru a echilibra momentele mai dramatice și intense. Deci, da, mi-a plăcut să aud acele râsete și am simțit că oamenii sunt atenți, pentru că a fost și multă tăcere. Și nimeni nu a ieșit din sală, ceea ce a fost uimitor.
Ce te-a făcut să nu mai crezi? Un anumit lucru sau lucrurile s-au adunat în timp?
Cred că la un moment dat m-am întrebat… mă întrebam prea mult și citeam prea mult despre religie și vorbeam despre asta cu mulți oameni și apoi am spus, „Ok, e timpul să mă opresc pentru că am atât de multe întrebări și mă îndoiesc atât de mult”; lucruri de care chiar mă îndoiam încă de când eram copil. La 15 ani am ajuns la un punct în care am spus: „destul, nu mai pot continua aşa, simt că nu asta e soarta, calea mea”.
Traumă – cât de important este acest cuvânt pentru povestea ta?
Cred că este destul de important, în special trauma care a determinat aceste două surori să urmeze o cale diferită în viață. Este o traumă pe care publicul mai multe o ghiceşte, fiindcă nu este prezentată explicit și nu se vorbeşte niciodată despre ea. Nu o vedem, ci o simțim.
David Bonneville s-a născut în 7 noiembrie 1978 în Porto, Portugalia. Este regizor și scriitor, cunoscut pentru O Último Banho –The Last Bath (2020), Cigano (2013) și Heiko (2008).