20 de păhărele pentru TIFF 20

„Alcoolul este cauza – și soluția – tuturor problemelor din viață” spunea nemuritorul Homer. Homer Simpson. Iar regizorul Thomas Vinterberg pare de acord cu această filosofie. El și-a bazat scenariul la Încă un rând (Another Round) pe elucubrațiile psihiatrului norvegian Finn Skarderud care a postulat că oamenii se nasc cu o lipsă cronică de alcool în sânge (da, chiar așa) și c-ar trebui să păstreze pentru tot restul vieții un nivel constant de intoxicare de 0.05 la mie alcool în sânge dacă vor să fie plăcuți, creativi și să se simtă vii. Pe scurt, ne-ar fi mai bine, dacă am trece prin insuportabila frivolitate a existenței ușor abțiguiți, cât să punem un tampon între noi și realitate („Nu suntem lucizi” zicea Henry Miller, alt mare bețivan. ”Dacă am fi, urâțenia lumii ne-ar răpi mințile într-o secundă”). Dar e atât de greu să nu sari pârleazul de la voios și ciupit, la morocănos și agresiv, când, la TIFF, e atât de multă băutură gratis la petreceri. Dac-aș reuși, festivalul ar deveni o utopie a înfrățirii cinefile. Însă ar trebui să fug la miezul nopții de la petrecerile nebune, riscând să pierd nu doar pantofii, ci chiar și badge-ul, plus o serie de poze istorice pe Instagram. Așa că rămân, mă transform în cenușăreasă (a se citi „hârcă sarcastică”) și mă apuc să-i spun unui regizor român ce cred cu adevărat despre filmul lui.

La TIFF, nu se consumă în moderație. Nici alcoolul, nici cinema-ul, nici socializarea. De preferință, toate-s tari și nediluate (poate doar cu cuburi de gheață). De aceea, Încă un rând e perfect pentru sărbătorirea celei de-a 20-a ediții. În spiritul peliculei, un voluntar ar putea trece printre rânduri cu cocteiluri (sau mai bine cu shot-uri, că ne ia DSP-ul la ochi dacă stăm prea mult fără mască). Cine dă pe gât 20, e eroul ediției. Dacă mai stă în picioare. Dependenții de cinema sunt sfătuiți să-și ia concediu în timpul festivalului, pentru sănătatea lor psihică și profesională.

Încă un rând e pentru cei pe care nu-i deranjează să-și petreacă timpul cu bețivani de vârstă mijlocie . La mine, e un hobby: secretul e să fiu și eu puțin amețită, ca să vorbim aceeași limbă. Poate toleranța mea ridicată se datorează faptului că m-am născut în Moldova. N-am cunoscut pe nimeni să nu bea. Chiar și azi, mama îmi aduce micul dejun cu un păhărel de afinată. „Mama, nu e prea devreme?” „Ce-s prejudecățile astea?” Una dintre amintirile pregnante din copilărie e cea a alambicului tatălui meu care-și făcea treaba, ilegal, pe aragazul din apartament (tata are și el o vorbă memorabilă: „n-am încredere în omul care nu bea”).

Așa că mă simt la TIFF ca peștele-n apa cu vin (să mă ierte concetățeanul meu, Păstorel Teodoreanu, care îl găsea o „oribilă mezalianță”, dar mie îmi place și șprițul). La fel ca unul dintre puștii din film, sunt cam timidă și alcoolul mă lecuiește de anxietatea socială și mă face să trăncănesc ca într-un film de Rohmer. Foiletoanele mele de pe la festivaluri au mereu și un damf bahic, ceea ce mi-a atras o anume reputație. Un regizor căruia i-am criticat filmul a protestat c-aș fi o viciată care-și scrie cronicile din barurile de la Berlin. Mie mi-a sunat ca un compliment. Dar clar, mă supraevalua: nu am capacitatea bukowskiană să-mi compun articolele în fum de bodegă. O fac din camera de hotel, unde nu mă ating de minibar (pentru că, vorba altui filozof, „dictatorul” Sasha Baron Coen, „it`s a fucking rip off”). Cu regizorul ăsta am devenit prietenă și tot plănuim un scenariu (da, chiar, Gică, mai dai berea aia odată?). Încă nu avem decât idei vagi, dar sper să iasă ceva – la urma urmei, așa cum spune un erou din Încă un rând, Rusia a fost construită de oameni care beau vodcă (și nu-mi imaginez că Eisenstein și Pudovkin se alimentau doar cu zel proletcultist). Să vedem ce iese pe lichide mai light (probabil, o chestie minimalist-răsuflată tipic românească). Da, da, excesul distruge vieți și cariere, o știm și noi și profesorii debusolați din pelicula lui Vinterberg, loviți de revelația vârstei mijlocii: că nu mai sunt tineri și plin de promisiuni. Dar uneori te întrebi dacă Cassavetes și alții au fost genii în ciuda alcoolismului sau datorită lui? Nu vă așteptați la un film moralizator: danezul a declarat că și-a dorit să facă o „celebrare” a alcoolului și un tribut adus acestuia și figurilor istorice care au izbutit lucruri mari și erau bete mai tot timpul. M-am mirat că i-au dat Oscarul, pentru că, se știe, membrii Academiei iubesc o povață despre ravagiile băuturii: odinioară au aruncat cu trofeul după Leaving Las Vegas și The Lost Weekend, după care s-au dus să se facă muci la after-party. Poate va veni și ziua când voi experimenta acest festival în stare de sobrietate și sper să mai fiu în viață ca să pot povesti – și nu o fantomă pedepsită pentru vicii să vadă în perpetuitate doar începutul unor filme (ceea ce, la drept vorbind, n-ar fi foarte diferit de munca de selecționer TIFF). Dar nu se va întâmpla prea curând, atâta vreme cât directorul artistic Mihai Chirilov face cele mai grozave ginuri tonice din lume – și mai are și un cont fabulos pe Instagram pe temă (@gin_chiri). Hai noroc și la mai mare, TIFF!

Leave a comment

Your email address will not be published.