„În cinematografie se încheie un ciclu vechi de aproape 30 de ani”

Director Executiv al Alianței Producătorilor de Film şi consultant în cinematografie și audiovizual, Alex Trăilă este unul dintre cei mai activi profesionişti din industria cinematografiei româneşti. Dată fiind situaţia inedită în care ne aflăm, am discutat despre felul în care breasla a reacţionat şi posibilităţile pe care le anunţă viitorul apropiat.

Ipotetic vorbind: dacă ți s-ar propune să faci un film, despre un producător care încearcă să facă un film într-o pandemie, ce fel de film ar fi?

Și eu care am zis că nu mai vreau să fac filme (râde).  Depinde și de pandemia asta unde e, că în România e una, în alte țări e alta. Dar dacă ar fi, l-aș concepe ca pe o comedie cu iz de thriller și ar sfârși cel mai probabil tragi-comic.

La modul serios, care au fost principalele obstacole/greutăți întâmpinate în această perioadă?

Pentru mine personal a fost un amestec de mai multe. În primul rând a trebuit să fiu cât mai atent la ce se întâmplă cu băiatul meu și în ce fel îl afectează, iar împreună cu Anamaria, soția mea, am încercat să echilibrăm lucrurile și să comunicăm cu el foarte mult. Apoi a fost și o chestie de supraviețuire, pe fondul lipsei unei perspective. Ideea că activezi într-un domeniu pe care societatea, în sensul larg al termenului, nu îl bagă în seamă ci îl ignoră cu desăvârșire, te face să te simți extrem de frustrat. 

Ce s-a întâmplat cu producțiile care trebuiau să înceapă în ultimele luni? 

Din câte știu de la colegii mei, cam totul s-a oprit, s-a amânat acum câteva luni. Acum, în timpul TIFF-ului, știu două filme românești care au început să filmeze, deși erau programate pentru lunile aprilie-mai, și cred că este și o producție străină confirmată înainte de declararea stării de urgență care deja filmează.

Ce fel de producții au continuat? În ce condiții?

În opinia mea avem trei situații: filmele deja finanțate integral, înainte de declanșarea pandemiei și ale căror filmări au fost amânate, apoi sunt filme parțial finanțate, iar a treia ar fi cele aflate la începutul finanțării. În toate trei cazurile, chiar dacă la prima vedere nu pare, este un dezastru. Să mă explic. Dacă filmul este finanțat și încep filmările, iar printr-o neșansă destul de probabilă apare un caz de CoVID-19 pe platoul de filmare, el nu e acoperit de vreo asigurare. În plus, toate testele pe care le fac echipele de filmări – unele și la 3-4 zile – presupun niște costuri foarte mari, care nu erau prevăzute în buget; bugetul fiind făcut și închis înainte de pandemie. La un film românesc, bugetul pentru prevenție și măsuri de siguranță a crescut costul total al filmului cu 10-15% (75.000 -100.000 eur). Dacă se oprește filmarea și se așteaptă 48 de ore după rezultatele la testele PCR, acele zile sunt zile care costă, echipa este plătită în continuare, chiria pe echipamente, locațiile etc. O zi de filmare costă niște zeci de mii euro la un film românesc, depășind bine 100.000 eur la film străin.

Dacă filmul este parțial finanțat, șansele sunt zero să acopere restul bugetului cu altă sursă din România; schema de cash rebate este suspendată, iar restul surselor de finanțare și așa plăpânde prevăzute prin legea cinematografiei nu se pot strânge, pentru că sălile de cinematograf sunt închise, iar bugetele pentru reclame TV au scăzut vertiginos. S-ar putea merge în afara țării în căutarea de coproducători, dar cu toată dinamica restricțiilor de călătorie nu este deloc simplu. Mai sunt și cei care erau mai avansați cu discuțiile și aplicațiile înainte de pandemie, iar acum reușesc să își închidă finanțarea.

Dacă filmul e la început, cred că este un prilej bun pentru scenarist și regizor să scrie și să rescrie până la perfecțiune, pentru că prima finanțare necesară unui film românesc, cea din România, are șanse minime să mai vină anul acesta.

Cum au fost gestionate colaborările internaţionale?
De către cine? De către producători, sau de către autorități? Primii au tras cât au putut pentru a menține România pe linia de plutire în ce privește reputația țării, oportunitățile pe care le poate oferi. Cât despre autorități, să spunem că își iau mai mult timp decât credem că ar fi necesar pentru a rezolva întârzierile.

Ce e cel mai important lucru pe care îl puteți face voi, producătorii de film, în situația inedită în care ne aflăm?

Cred că cel mai important lucru pe care producătorii l-au făcut a fost să se unească într-o singură entitate – Alianța Producătorilor de Film din România. Din punctul meu de vedere este ceva cu adevărat istoric în lumea aceasta a cinematografiei românești. Adică să ai 40 și ceva de companii de producție adunate sub o singură umbrelă, companii de la cele mai cunoscute, până la mai nou înființate, de la studiourile obișnuite cu filme americane cu buget mare, la casele de producție orientate mai mult spre film de autor românesc și european. Este incredibil, iar pe termen lung va ajuta extrem de mult ca acest sector „vitregit de soartă” să își ocupe locul bine meritat în societate. Înseamnă că ne apropiem de o maturitate și trecem de la adolescența individualistă plină de energie la gândirea matură orientată constructiv către crearea unui mediu stabil propice dezvoltării.

În ce măsură statul a sprijinit suplimentar breasla cinematografică, atât cu bani, cât şi cu strategii adaptate.
Cred că trebuie un pic contextualizată realitatea lui 2020. Tot ce se întâmplă astăzi, în vreme de criză, este un cumul a mulți ani irosiți. România a dovedit mult prea rar, din ’90 încoace, că ar avea un interes pentru cultură, pentru înțelegerea profundă a ei și pentru analiza diverselor efecte benefice pe care le-ar putea avea în societate, inclusiv economice. Particular, cinematografia, a fost tot timpul structurată și orientată prin prisma unei voințe a unor cineaști, și aici vorbim în funcție de momentul istoric de persoane precum Sergiu Nicolaescu, Radu Gabrea, Tudor Giurgiu, Cristian Mungiu sau Cristi Puiu. Ei sunt cei care au tras sau au împins statul Român către acțiune. Statul Român a reacționat mai bine sau mai rău, dar mai mult sub forma îndeplinirii unui capriciu, nu pentru că a fost convins că este bine, că este util, că face parte din contractul social. Dacă s-ar fi înțeles, atunci astăzi am fi fost la finalul unui ciclu rezultat dintr-o strategie, s-ar fi discutat despre un alt ciclu, s-ar fi integrat domeniul în marile măsuri de redresare ale economiei. Ori acest lucru nu se întâmplă. Veniturile la Fondul cinematografic sunt extrem de scăzute, schema pentru stimularea producției (cash rebate) de la Ministerul Economiei este suspendată, și avem speranța că ne vom regăsi în anexele cu codurile CAEN eligibile la programul de 1 miliard de euro de granturi pentru IMM-uri provenite din fondurile europene.

Care ar fi cele câteva măsuri concrete și urgente care trebuie luate pentru a sprijini cinematografia românească?

Ar trebui respectat termenul asumat de lansare a apelului de proiecte (mijlocul lunii august) pentru schema de cash rebate de la Ministerul Economiei concomitent cu deblocarea plăților restante pentru proiectele din 2018-2019, urgent adoptat ordinul ministrului de finanțe (care trebuia adoptat din luna aprilie) prin care se stabilește tehnic cum se transferă contribuția de la operatorii de jocuri de noroc la Fondul Cinematografic, iar dacă CAEN-urile nu se regăsesc în acele anexe de care povesteam mai sus, atunci urgent introduse. La acestea se mai găsesc și soluții legislative care ar rezolva niște situații amânate ani de zile în sfera activităților gestionate de către Centrul Național al Cinematografiei.

Ce se anunţă pentru viitorul apropiat?

Pentru România, alegeri locale, alegeri parlamentare. Adică o oportunitate, dar și un alt motiv pentru posibile întârzieri în deciziile pe care le așteptăm. Aparatul propriu din administrația centrală, are obiceiul ca în perioada electorală să își ia mai mult timp pentru a pune în practică măsuri. 

Global, cred că vom asista la ceva schimbări de perspectivă. Eu spun că se încheie un ciclu de aproape 30 de ani, și deja prinde contur un altul, dar nu îi pot prevedea durata. Cert este că suntem în anticamera lui. Platformele deja împingeau schimbarea de optică, dar cu pandemia a fost accelerat procesul. Probabil că vom asista la o contracție cantitativă a producției de film. 

Care este importanţa TIFF pentru producătorii din regiune?

TIFF-ul s-a consacrat ca fiind acel loc unde descoperi ce film și ce talent se ascunde în România și urmează să se prezinte lumii. Este o trambulină pentru cei care încă nu și-au început o carieră internațională. Între timp festivalul a crescut, au crescut și activitățile destinate profesioniștilor și cred că în primul rând cei din regiune vin la Cluj pentru că se pot și relaxa, dar pot face și business. Au acces facil la filme, se pot lesne întâlni cu cei cu care poate vor urma să colaboreze. Este o dinamică naturală, spre deosebire de evenimentele mari unde toată lumea aleargă de la o întâlnire la alta, stă la cozi interminabile pentru a prinde poate un bilet. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *