Filmul Sirât de Oliver Laxe, care a închis ediția TIFF.24, a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Cannes 2025. Am stat de vorbă cu Nadia Acimi (colaborator artistic, directoare de casting, creatoare de costume) și Jade Oukid (actriță) despre procesul de realizare a filmului, despre semnificația lui pentru comunitatea rave și despre evenimentele karmice care le-au adus împreună.
Pentru început, bine ați venit la festival! Este prima dată când veniți în România?
Jade: Da. N-am mai fost niciodată în România, dar mi-am dorit mereu să vin, pentru că am văzut filmul Gadjo dilo (n.r. tradus din romani: Străinul nebun, filmat în România) și m-am îndrăgostit de muzică, de cultura romă.
Nadia: Pentru mine e a doua oară. Am mai fost acum câțiva ani, la niște festivaluri. Cred că a fost acum vreo 12 ani. Și am stat doar în zone rurale, n-am ajuns în oraș.
Nadia, ai mai lucrat în trecut cu Oliver Laxe. Ce ne poți spune despre colaborarea voastră? Cum a început și cum a evoluat în timp?
L-am întâlnit în deșertul Marocului, acum 14 ani. Eu călătoream acolo cu copiii mei, iar el era deja în acea casă. Ne-am cunoscut, iar mai târziu mi-a propus să fac costumele pentru Mimosas. Nu aveam deloc experiență în cinema la momentul respectiv. Dar eram deja creatoare de haine. După acest film, am început să vorbim despre un proiect cu oamenii din underground, pentru că și eu provin din această comunitate. Am crescut, în parte, trăind într-un mod alternativ.
Oliver avea deja în minte ideea că, poate, într-o zi va face un film despre viața în camioane — și asta era viața noastră. A făcut legătura și a avut sensibilitatea să vadă ce încercam eu să-i arăt. I-a plăcut.
A fost un proces lung, care a implicat petreceri cu acești oameni, iar el a început să scrie povestea împreună cu Santiago (n.r. Fillol). Apoi a urmat găsirea producătorului, finanțarea și, în cele din urmă, decizia de a face acest proiect și de a-l împărtăși cu oamenii reali.
Comunitatea techno a avut mult curaj să ducă acest proiect în spate. În Franța sunt atacați de politicieni, de poliție — nu e ușor să ții vie această cultură. Dar este necesar, așa cum a fost și cultura hippie, așa cum sunt toate aceste minorități tinere. E un contrabalans al sistemului și pentru noi a fost important să împărtășim asta cu ceilalți. Să avem forța și curajul de a da viață acestui film.
Cum a decurs procesul de casting?
Nadia: M-au rugat pe mine să fac castingul pentru că eram ca un cal troian.
Jade: Ea a fost cea care a deschis ușa spre această comunitate.
Nadia: Pentru casting, mi-au închiriat o mașină și a trebuit să merg în trei țări: Spania, Franța și Portugalia. A trebuit, de asemenea, să-i conving pe cei din comunitatea rave să aibă încredere în echipă și să se alăture proiectului, pentru că ei sunt anti-sistemul cinematografic clasic, sunt exact opusul și nu cred deloc în el.
Jade, cum a fost pentru tine? Cum ai ajuns să faci parte din proiect?
Jade: Am decis să merg în Portugalia. Era prima oară când mergeam într-o țară doar pentru un festival techno. Eu călătoresc mult, în general. Și am ajuns la acest festival. Nici nu știu de ce, pentru că îmi spuneam „nu știu dacă vreau să merg”. Dar ceva îmi spunea „trebuie să mergi”. Și într-o zi mergeam cu o prietenă, și două fete au venit la mine și mi-au spus: „Putem vorbi cu tine?”
Nadia: Nu e chiar așa, din perspectiva mea. Pentru mine a fost mai degrabă o intuiție. A fost ceva karmic. Eu lucram acolo cu echipa, ea era peste drum cu echipa ei și pur și simplu nu ne văzusem. Am trecut una pe lângă cealaltă. Ochii mei i-au întâlnit ochii ei. A fost ceva intuitiv, cu ochii ei mari. Și am zis: „Stai. Vreau să o văd pe fata asta.” Am simțit: „Wow, are caracter.”
Jade: Și pentru mine a fost instinctiv, pentru că deja multe persoane mă invitaseră să particip în diverse proiecte. Nu de cinema, dar scurtmetraje, shootinguri foto, și am spus mereu „nu”.
Nadia: Și mi-a spus asta.
Jade: La început am spus „nu”. Dar am simțit din prima o conexiune profundă cu Nadia, ca o soră dintr-o viață anterioară. Și e foarte convingătoare. Am simțit că trebuie să aflu mai mult. Mi-a prezentat conceptul. Misiunea. Și apoi, două zile mai târziu, m-a găsit din nou, printre 8000 de oameni, și mi l-a prezentat pe Oliver. Atunci ne-am conectat spiritual.
Jade a trebuit să plece la o ședință foto.
Membrii distribuției se cunoșteau dinainte, fiind parte din aceeași comunitate?
Nu chiar. Mai mult sau mai puțin. În comunitatea asta suntem toți ca verii și frații. Ne cunoaștem mereu prin alții. Dar nu direct. Așa am găsit-o și pe Jade. Eu cred că în filmul ăsta sunt multe povești karmice. Așa l-am găsit și pe Tonin – el e băiatul mare cu un picior.
E o poveste amuzantă, pentru că eram la un alt party în Portugalia, tot pentru casting, și am văzut un bărbat pe care am vrut să-l abordez, să-i povestesc despre proiect. Și mi-a zis: „Da, povestea ta e viața mea.” Mi-a povestit că a cumpărat camioane și le-a dus în Mali, în Senegal, și a avut un accident absolut nebunesc. Era să moară împreună cu cel mai bun prieten al lui. Mi-a arătat piciorul – arăta de parcă fusese mușcat de rechini. L-am adus la casting, era interesat, dar până la urmă nu l-am ales. Mult timp a fost printre favoriți.
Câteva luni mai târziu, eram în Franța, la o petrecere uriașă – tot așa, vreo 8000 de oameni. Și, din mijlocul mulțimii, la vreo 200 de metri, am văzut spatele unui bărbat masiv. A fost o chestie de frecvență intuitivă. Mi-a atras privirea. Nu-i vedeam fața, doar alura. Apoi mi-am coborât privirea și am văzut: „wow, are un singur picior”. Avea o prezență puternică chiar și din spate. M-am dus la el, s-a întors și era Tonin – cu o față super frumoasă și o energie specială. I-am povestit despre proiect, despre casting. Ne-am dus să bem ceva înainte să-i explic totul, pentru că depuneam efort pentru fiecare persoană căreia îi propuneam filmul. Nu e ca și cum le propuneam și spuneau „da”. Nu, nu. Nu sunt oameni deschiși. Nici la colaborarea cu echipa de filmare, cum ți-am spus.
Și el începe să-mi povestească: „A, dar asta e viața mea. Am cumpărat un camion, l-am dus în Mali, și am avut un accident groaznic cu cel mai bun prieten al meu. Așa mi-am pierdut piciorul.” Și eu: Come on. Am mai auzit povestea asta. Înțelegi?
Da, e aceeași poveste.
Exact. Am avut la casting în două țări diferite, la câteva luni distanță, doi prieteni implicați în același accident. El a devenit favoritul și acum e în film. La fel și Bigui, care are o singură mână. Era prietenul meu de mult timp, și Oliver era și el în contact cu el, pentru că Bigui are acea Peter Pan energy. Era inclus în prima variantă a scenariului, dar atunci nu exista scena exploziei.
Apoi Oliver mi-a trimis o nouă versiune a scenariului, și am citit-o – promit că e ceva nebunesc. În noul scenariu, Bigui explodează. La câteva zile după ce am citit scenariul – trei, patru zile mai târziu – Bigui a fost la o manifestație a Vestelor Galbene la Paris, poliția i-a atacat și o grenadă i-a explodat în mână. L-am sunat pe Oliver: „Oliver, știi ce s-a întâmplat?”
E atât de nebunesc.
Da, am fiori pe șira spinării.
În același moment, înțelegi? A fost ceva… simt că filmul ăsta are o energie karmică puternică. Ca și întâlnirea mea cu Oliver. E ceva aproape anacronic. În deșertul Marocului l-am întâlnit pe acest cineast marginal, fragil și sensibil – și el m-a făcut pe mine femeia asta. Femeia, artista neobișnuită care sunt azi. Apoi s-a întâmplat acest proiect, și toate poveștile pe care ți le-am spus acum, și multe altele pe care nu pot să le explic.
Da, e aproape ca și cum totul era menit să se întâmple. Așa că, pentru ultima întrebare: e un film foarte stratificat, atinge multe teme. Ce speri ca publicul să ia cu el după vizionare?
Pentru mine, acest film este ca o misiune, pentru că cinema-ul are o forță reală de a ajunge în societate și de a deschide uși care altfel nu se deschid ușor. Trăim într-o psihologie socială în care, dacă ceva este validat, oamenii zic: „OK, e validat. Privesc, ascult și ajung să-mi formulez o părere.”
Faptul că acest film a ajuns la Cannes și a primit un premiu face ca oamenii să-l vadă, să-și deschidă spiritul și inima pentru a primi ceva. Dacă nu era prezentat la Cannes, dacă nu primea această validare din partea „Codului Societății”, oamenii nu și-ar fi deschis mintea către astfel de subiecte: oameni din underground, persoane cu dizabilități, energia islamică, muzica techno.
Toate subiectele considerate tabu.
Exact. De-asta, pentru mine, filmul a fost o misiune. Cele trei cazuri despre care ți-am povestit mai devreme sunt oameni respinși de societate. Cred că e un film karmic, pentru că trebuia să se întâmple. A fost nevoie de puterea lui Oliver ca să-l ducă la un festival de acest calibru. Să atingă subiecte deloc ușoare, sensibile, fragile.
Ceea ce îmi doresc este ca oamenii, la final, să realizeze că dincolo de forma noastră, dincolo de codul nostru genetic, suntem unul. Suntem pe același drum în viața asta.
Suntem cu toții în același tren, așa cum arată și filmul.
Exact. La final, suntem cu toții refugiați în această lume. Cu frumusețea și sensibilitatea noastră. Filmul spune și povestea relației dintre tatăl personajului și acești oameni. La început, par atât de diferiți. Dar la final, sunt din aceeași trib. Li s-au conectat inimile.
A fost emoționant la Cannes să vedem că ne-am îndeplinit misiunea, pentru că am văzut oameni care niciodată nu ar fi ascultat techno sau care judecau lumea underground – și acum au fost atinși.
Mulțumim mult.