Oana Giurgiu și Cristi Hordilă ajung pe rând la interviul de la Casa TIFF, fiecare cu telefonul la ureche, discutând detalii despre ce urma să se întâmple seara la Premieri. Par mai obosiți, dar mai relaxați decât în urmă cu zece zile.
Când ați aflat sigur că se va întâmpla TIFF anul acesta?
Oana Giurgiu: Marți înainte de vinerea în care urma să se întâmple festivalul.
Cristi Hordilă (râde): Așa e! Până atunci am avut o comunicare strânsă cu toată lumea, doar că evoluția pandemiei ne-a ținut în corzi. Numărul cazurilor se schimba constant.
Oana: La un moment dat am rugat-o pe secretara noastră să țină un tabel (de la un punct încolo am renunțat) cu evoluția cazurilor, pe care să ni-l trimită, mie și lui Hordilă, că am realizat prins că avem o foarte mare responsabilitate pe umeri. Am început să discutăm despre organizare la 300 de cazuri pe zi, iar când s-a ajuns la 500 eram super stresată. Vara pe mine mă doare în gât des, când beau rece. Doar că începuse să mă doară în gât de la griji. Sunt fascinante aceste tulburări neurovegetative pe fond de stres.
Cristi, pe tine te-a durut ceva în perioada asta?
Cristi: Eu doar am luat-o razna în birou de câteva ori… Acum vreo două săptămâni îmi luam temperatura non-stop, de fiecare dată când monitorizam evoluția virusului puneam mâna pe termometru. Și aveam un dezinfectant pe care îl miroseam din când în când să-mi testez mirosul. Devenise un obicei să fac asta.
Oana: Și a început să-mi interzică mie să mă mai văd cu prieteni.
Cristi (serios): În spațiul intim din birou ne deversam fricile și panicile între noi, ca după aceea în comunicarea cu colegii…
Oana: Să fim cool.
Cristi: Nu neapărat cool, dar să părem calmi, să arătăm că știm ce facem, ce decizii luăm, ce soluții sunt.
Oana: Și știam ce avem de făcut. Provocarea a fost „cum”. Ca să dăm timpul puțin înapoi, în timpul lockdown-ului, înainte ca evenimentele să fie posibile, am făcut parte dintr-un grup de lucru, în calitate de membri AROC (Asociația Română a Organizatorilor de Concerte și Evenimente Culturale) care lucra la o listă de măsuri pe care să le propunem autorităților. Am studiat toate recomandările făcute de mari organizatori de evenimente la nivel internațional și am înaintat propunerile noastre Ministerului Culturii. Imediat după relaxare am organizat premiile Gopo, care au fost un fel de repetiție pentru TIFF. Deci cumva stăpâneam bine materia de la început, doar că una e teoria, alta e practica.
Cristi Hordilă: Am acționat matematic, nu suntem epidemiologi: am adunat cât mai multe informații, măsuri, păreri. Ne-am organizat pe trei categorii: public, echipă și invitați și am generat un manual de bună practică a festivalului.
Oana Giurgiu: Eu am fost prin țară când au avut loc primele concerte după lockdown. A fost foarte important pentru mine să văd cum se face accesul și evacuarea publicului într-un spațiu îngrădit. Ne-am dat seama că trebuie să plusăm la partea de confort a publicului, să fie cât mai prietenos și am venit cu ideea de scaune duble și altele.
În peisajul evenimentelor mari, ce a însemnat că TIFF a avut loc anul acesta?
Oana: Afară au fost și alți pionieri în industria de film. La Vilnius s-au trezit cu festivalul închis cu câteva zile înainte de deschidere. S-au repliat extraordinar de bine în online. Festivalul CPH:DOX din Copenhaga au făcut la fel, dar și-au dat seama că pentru a uploada filmele aveau nevoie să lucreze noaptea. Știi ce au făcut? Au angajat o companie din Noua Zeelandă să facă asta, pentru că acolo între timp era zi.
Cristi: Cei de la Sarajevo au anunțat inițial că festivalul va avea loc, dar în a doua zi de TIFF am aflat că vor trece și ei în online…
Oana: În privința organizării off-line, TIFF e singurul. Toate festivalurile s-au amânat. Nu ne putem bate cu pumnii în piept că suntem mai curajoși decât alții, dar până la urmă it’s a fact. TIFF e singurul festival care s-a întâmplat.
Cristi (către Oana): Acum că zici… nu m-am gândit niciodată așa. Nu am realizat…
Oana: Pe mine mă sunau oameni și întrebau ce faceți, cum vă pregătiți. Fiecare voia să afle… eram ca la o teză la care ne lăsam unii pe alții să copiem. Dar nu am vrut să intru în mindset-ul de organizare a TIFF-ului până când nu am acel cadru legal.
Cristi: Ce vreau să adaug e că… ok, suntem super-mândrii că am realizat asta, dar trebuie să recunoaștem că suntem privilegiați de formatul festivalului. Am putut planifica exact amplasarea scaunelor.
Oana: Și noi nici în mod obișnuit nu aveam locații cu mii de oameni.
Cristi: Așa e, Piața Unirii, Bonțida și două cinema-uri peste 700 de locuri. Restul toate, în jur de 200 de locuri.
Care au fost cele mai mari temeri?
Oana: Vremea. Dumnezeu e un mare domn, am avut noroc cu vremea. La un moment dat cineva m-a întrebat ce plan B avem dacă plouă. Răspunsul: niciunul.
Cristi: Am depus niște cereri de prelungire pentru luni și marți ca zile de back-up, dacă ar fi plouat cum eram noi obișnuiți de obicei la TIFF.
Oana: Sincer, dacă ploua era nasol. Mergeam acasă.
Vremea a fost una, a existat și vreo alta?
Oana: Da, a fost grija decretării stării de urgență.
Cristi: În primul weekend înainte de festival, când a explodat numărul de cazuri.
Oana: Asta a fost amenințarea cea mai mare. (Către Cristi) Știu că nici nu mi-ai spus. Mi-ai zis că sunt niște probleme, dar nu mi-ai zis ce.
Cristi (glumește): Ca într-un cuplu nu tocmai în regulă.
Oana: Mda… Eu încercam să-l descos „pe unde-ai fost aseară” și el zâmbea și zicea că totul e ok. Deși am mirosit eu că ceva nu e în regulă. În noaptea aia nu am dormit bine, parcă nu voiam să știu tot adevărul.
Cristi: Cel mai apăsător în toată povestea asta a fost relația cu oamenii din jurul festivalului: colegi, parteneri, sponsori, care când apăreau vești sunau speriați: „no, îl mai țineți?”. Anii trecuți sunau și ziceau: „lasă măi, să plouă. E mișto la TIFF oricum”. Acum nu te mai suna nimeni în sensul ăsta. Te simțeai presat și acumulai frica tuturor gândindu-te că de data asta s-ar putea să nu iasă.
Cum ați reușit să strângeți echipa?
Cristi: Avem un core de oameni de bază care ne sunt aproape de 19 ani de zile, cu toate bunele și relele noastre. A fost reconfortant într-o situație ca asta să simțim echipa s-a strâns în jurul nostru și a pus osul la treabă.
Oana: E o echipă foarte rodată în teren și foarte strong. Oameni care duc linia întâi în război. Nici nu cred că și-au pus problema să nu o facă, pentru că lor le place adrenalina asta. Chiar mă gândeam anul trecut că am intrat într-o oarecare rutină. După 18 ediții… Dar uite că ceva ce nici nu ne așteptam a spart rutina și parcă ne-a reanimat, ne-a reactivat într-un fel…
Cristi: A funcționat ca în orice job complicat pe care îl ai când faci un eveniment
Oana: …Și trăim pentru joburi complicate. Fără glumă. Pentru asta ieșim din casă.
Echipa este una rodată, dar ați avut de-a face cu multe locații noi…
Oana: Toate locațiile au trebuit topografiate de o echipă de specialiști și am angajat un arhitect care a desenat simulări cu amplasarea tuturor scaunelor. A fost esențial, altfel nu am fi știut câte locuri avem. Iar de la numărul de locuri pornesc o grămadă de alte lucruri tehnice.
Cristi: Am fost primiți cu multă înțelegere de autorități și administratorii locurilor. Dacă înainte de pandemie ne întrebau ce fel de filme vrem să rulăm, să se asigure că nu sunt deocheate sau mai nu-știu-cum, acum am fost întrebați de numărul de persoane, căi de acces, măsuri de siguranță.
Nu au prea fost invitați străini.
Oana: Probabil mai puțini decât la prima ediție TIFF. Dar sunt prieteni fideli ai festivalului. Unul dintre cineaști a venit cu mașina din Rusia.
Cum vă veți aminti de TIFF.19?
Cristi: Sunt două scenarii. Primul, dacă la anul lucrurile vor reveni la normal, probabil ne vom aminti povestind la bere despre haiducia noastră. În scenariul doi, dacă va continua pandemia, ne vom aminti tehnic. Vom prelua din experiența de anul acesta pentru a putea organiza următoarea ediție.
Oana: Eu zic doar atât: „it is what it is”. Era mai bine în balcon? În rest… e singurul an în care nu am dansat la TIFF.
Între timp, pe terasa Casei TIFF apare Mihai Chirilov. Ne salută și intră în vorbă. Încet, discuția se îndreaptă spre alte subiecte, despre gala de premiere, garderobe etc.
Mihai Chirilov: Măi, mă tot gândesc cu ce să mă îmbrac diseară…
Cristi Hordilă (râzând): Mă am eu niște combinezoane…
Așa a fost la TIFF.19, ediție specială.
Later edit: Titlul inițial al acestui interviu a fost: Oana Giurgiu: „Anul în care nu am dansat la TIFF”. Oana a avut însă ocazia să danseze aseară, la ceremonia de decernare a premiilor, pe un cover al piesei Common People (Pulp), cântat de Marina Voica.