Am fost de multe ori pe platouri de filmare, mai ales în tinerețe, dar o singură dată mi-am notat în carnet numărul cadrului la care mi-am luat rămas bun de la lumea ce se înfiripa acolo, sub ochii mei: era cadrul 1082 al filmului Amarcord, tras într-o după-amiază dintr-un îndepărtat sfârșit de primăvară 1973, la Cinecittà, raiul pe pământ al lui Fellini. Un noroc cum nu se întâlnește nici măcar o dată în viață mi-a oferit privilegiul de a sta o săptămână pe platourile unde se filma Amarcord.
De dimineață până seara, chiar și câteva nopți. Așa m-a sfătuit amabilul domn D ‘Angeli de la Unitalia: „Nimeni nu vă poate pune o vorbă bună pentru a ajunge în preajma lui Fellini. Am aici o listă de așteptare cu vreo 25 de ziariști de peste tot. Secretul este rezistența, tenacitatea, încăpățânarea dvs. Eu vă pot da un permis de intrare la Cinecittà, filmează în exterior. Vă așezați pe margine, printre ceilalți, figuranți sau unii care așteaptă ca și dvs. Îl veți întâlni și pe regizorul polonez Roman Zaluski. Stați cât puteți, nu trebuie să vă descurajați dacă trec două-trei zile fără să vă bage nimeni în seamă. Fiți sigură, însă, că Fellini v-a observat, imposibil să-i scape o figură nouă. Va veni să vă întrebe cine sunteți, pentru că este foarte curios”. Ceea ce s-a și întâmplat. „Ați venit cu soțul dumneavoastră? – m-a întrebat cu tot firescul de pe lume. Nu sunteți soția regizorului polonez Zaluski”? „Nu – încerc eu cu timiditate să mă prezint – sunt o ziaristă din…”. „Știu, mi-am amintit, sunteți ziarista olandeză”… „Nu, sunt o ziaristă din România, mă cheamă Magda Mi…” ultimele silabe ale numelui mai degrabă le-am bâlbâit. Așa a fost prima întâlnire față în față.
A doua zi jocul a continuat, pentru că aveam să mă conving că a fost un joc tipic fellinian. „Bună dimineața. Să nu-mi spuneți că nu sunteți soția lui Zaluski…”. „Nu, sunt ziarista din România…”. „Și totuși, semănați și cu ziarista olandeză…”. Finalul îi aparține tot lui Fellini, bineînțeles. Ne-a invitat, pe Roman Zaluski, pe Franco Marino, actor, pe mine (olandeza dispăruse), câțiva asistenți, într-o pauză de prânz, la restaurantul de la Cinecittà. Imediat avea să fie filmată minunata scenă a păunului instalat pe marginea unei fântâni și care își rotește splendida coadă sub o ninsoare mirifică. „E bello, no”? avea să ne întrebe cel căruia i se mai spunea și Il poeta. Bineînțeles, păunul era unul împăiat, coada era acționată prin telecomandă iar zăpada cădea din mașini ce împrăștiau fulgi de Bittersale. În cel mai pur stil fellinian, cineastul s-a prefăcut că îi este frig – doar ningea, nu? – și-a pus un fular și s-a mirat că eu nu tremuram în rochia mea subțire de vară.
Ca să nu par de tot în afara jocului, nu am găsit ceva mai nimerit să spun decât că eu vin dintr-o țară rece, sunt obișnuită cu frigul. Cred că aștepta ceva mai inspirat, dar cine poate face față, pe loc, jocurilor felliniene?