Radu Ciorniciuc, regizorul Acasă

Am vorbit cu Radu Ciorniciuc, regizorul documentarului Acasă, despre filmul lui, despre cum se face un documentar, despre magia unui loc și gestionarea empatiei pentru personaje. Acasă a câștigat Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj.

Ai început acest proiect cu ideea unui reportaj și finalmente ai scos o carte de fotografie și un documentar observațional. Ce te-a determinat să refuzi reportajul, fie el filmat sau nu?

Am vrut să fac film din teama că un reportaj n-ar face dreptate poveștii extraordinare pe care o aveam în fața ochilor. Că ceea ce simțeam când filmam anumite cadre sau scene era atât de puternic încât formatul reportajului pe care știu eu să-l fac n-ar reuși să transmită, să medieze către public. 

Și că publicarea unui reportaj în presa mainstream sau independentă îmi expune personajele, acum devenite prieteni apropiați, la tot felul de mizerii care ies din tastaturile publicului românesc de presă. În mintea mea de atunci, filmul pe care voiam să-l fac avea să ofere destul context și avea să fie cât mai ferit de ochii publicului mare, astfel încât personajele filmului – arătate de multe ori în situații vulnerabile – să fie înțelese, tolerate, acceptate așa cum sunt. 

Câte ore ai filmat? Există ceva ce a căzut la montaj și să-ți pară rău? 

Am avut în jur de 300 de ore de brut și o mare parte din filmări a fost făcută când familia încă mai locuia în Delta Văcărești. Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu ideea că nu voi face un film în care, timp de o oră jumate, niște copii se vor juca într-un loc care pentru mine se simțea a paradis, a acasă din copilărie.

Ca jurnalist erai familiarizat cu subiectele sociale. Ce te-a surprins/emoționat cel mai mult pe durata filmărilor la personajele tale?

Cel mai mult m-a lovit faptul că odată cu mutarea copiilor în oraș, pe zi ce trecea, le mai dispărea puțin din magia care m-a făcut să vreau să stau cu ei în toți acești ani. Că erau încurajați de împrejurări, de noul mediu, să se uniformizeze, să se integreze, să renunțe la ceea ce îi făcea pe ei speciali, ca să fie acceptați mai ușor în societate. Asta m-a durut, dar mi-a trecut când i-am văzut că și în oraș se urcau prin copaci, înotau în fântâni arteziene și prindeau porumbei ca să se distreze. O frumoasă parte din ceea ce sunt ei nu le-o va putea lua nimeni: relația lor cu natura.

Ai pomenit de Robinson Crusoe (într-un interviu filmat, pe youtube). Se pot adapta naufragiații (marginalii) în societate? Familia lui Gicu se descurcă acum, în vara lui 2020? 

Marginalii nu sunt naufragiați decât atunci când eșuează și ajung să-și ducă traiul în sânul societății. Societatea n-ar trebui să-i forțeze să se integreze, ci ar trebui să ofere oricui libertatea de a-și duce traiul așa cum dorește. Și acces egal la oportunități pentru toți.

Ai luat (împreună cu Mircea Topoleanu) un premiu (pentru imaginea filmului Acasă) la Sundance. Cum a decurs această colaborare?

Filmam de ceva timp când i-am cerut ajutorul lui Mircea; într-un moment în care proiectul Acasă devenea din ce în ce mai greu de construit. Începusem, pe lângă film, și munca la proiectul social. Aveam nevoie de cineva capabil să empatizeze cu oamenii mei, pentru că asta a stat și la temelia abordării vizuale a filmului. Aveam nevoie ca acea cameră de filmat să capteze imagini din perspectiva unui membru al familiei, a unui frate mai mic. Îl cunoșteam pe Mircea mai degrabă ca om și asta a contat pentru mine cel mai mult. Faptul că are background de fotojurnalist mi-a dat mai multă încredere că poate compune și recompune cadre empatic, rapid, și conform direcțiilor pe care le discutam pentru documentare.

Le recomanzi spectatorilor câteva documentare care te-au impresionat/format ?

O să menționez câteva documentare din „apropierea mea”: Școala noastră, de Mona Nicoară e unul din filmele care m-au făcut să vreau să învăț să spun povești mai bine. Doar o răsuflare, de Monica Lăzurean-Gorgan e iarăși un documentar care m-a inspirat în multe moduri și m-a încurajat să vreau să ies din sfera reportajului. Toto și surorile lui, pentru că în perioada în care a fost lansat lucram la un reportaj despre oamenii din canalele Bucureștiului și căutam moduri mai complexe în care să scriu, să fotografiez și să filmez.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *