Alcarràs (2022): o vizită pe câmpurile catalane și o viață care se pierde

Pe Carla Simón ar fi bine să-l cunoașteți. Tânăra catalană care debutase în 2017 cu filmul Summer [Estiu] (1993), câștigător a trei premii Goya și cinci premii Gaudí – printre alte distincții–, revine anul acesta la TIFF cu un alt film de mare succes, filmat în întregime – după obiceiul lui Simón – în limba catalană: Alcarràs (2022). Câștigător, la rândul său, al Ursului de Aur la cea de-a șaptezecișidoua ediție a Berlinalei, filmul spune povestea unei familii de fermieri dedicați cultivării pământului ca meserie generațională, dar pe care provocările noilor vremuri o obligă să-și schimbe modul de viață. 

Familia, deși numeroasă, trăiește în armonie cu mediul rural. Totuși, toate acestea se schimbă brusc, într-o zi caldă de vară. Într-un mod cu totul imprevizibil, li se aduce la cunoștință că terenul nu le aparține și, pentru a înrăutăți lucrurile, nu există nicio dovadă care să ateste că ei sunt într-adevăr proprietarii legali. Între timp, văd sosirea unui nou proprietar care plănuiește să le transforme în spațiu pentru amplasarea panourilor solare. În disperare, membrii familiei se grăbesc să facă ultima recoltă înainte ca viața lor să se schimbe pentru totdeauna.

Alcarràs (2022)

Regizorul reușește să ne arate cum o schimbare bruscă este trăită ca o tragedie complexă, dar care este totuși îmbrățișată cu resemnare deoarece, în ciuda implicațiilor schimbării, familia știe că nu poate face nimic împotriva ei. Persistența cadrelor medii alese de Simón și decizia ei narativă de a se concentra asupra unei familii cu un ecosistem generațional bogat, ne permite să observăm în detaliu diferitele tonuri pe care le poate avea frustrarea, atunci când factorii externi ne obligă să ne schimbăm viețile și obiceiurile.  Cel mai remarcabil este bunicul Rogelio (Josep Abad) care se învinovăţeşte că nu s-a asigurat ca terenul să fie înregistrat legal şi se luptă cu durerea de a pierde rodul a ceea ce a muncit atâţia ani.

Nu este un secret pentru nimeni că agricultura este unul dintre sectoarele puternic afectate de marii distribuitori în măsura în care fermierii primesc atât de puţin pentru produsele pe care le recoltează. Filmul joacă un rol activ în a portretiza acest lucru. Însă, cea mai mare tragedie nu este valoarea scăzută a pieței, ci pierderea “mamei pământ”, care le condiționează personajelor existența. Poate că narațiunea filmului este, așadar, mai degrabă o metaforă a consecințelor cevoluării societății noastre capitaliste. Familia nu trebuie doar să renunțe la pământul pe care a lucrat ani de zile, ci și să regândească un stil de viață și o relație cu lumea naturală pe cale de dispariție.

Leave a comment

Your email address will not be published.