Singurătatea poartă costum de astronaut

Interviu cu Ágnes Kocsis, regizoarea filmului Eden

În 2018 a făcut parte din juriul TIFF, anul acesta se întoarce la festival pentru a-și prezenta cel de-al treilea lungmetraj.

Cum a început proiectul Eden?

2008 a fost anul Renașterii în Ungaria, iar Béla Tarr a plănuit un serial de televiziune. A rugat zece regizori, printre care și pe mine, să scriem scenarii care se potrivesc tematicii renașterii. Atunci s-a născut prima variantă. 

Eden este o poveste foarte modernă, cu elemente de science fiction. Cum se leagă totuși de renaștere?

Nu trebuia să fie foarte strâns legat de epoca renascentistă. În film am ales să insist pe ideea și posibilitatea de a te naște pentru a doua oară.


Cum ai găsit partenerul de coproducție Libra Film?

Pe Oana și pe Tudor Giurgiu îi cunosc de mai bine de zece ani, ne-am întâlnit la festivaluri, pe când copiii noștri erau încă foarte mici, ei fiind cam de aceeași vârstă. Am avut un coproducător olandez, care, conform înțelegerii, ar fi adus alți coproducători, dar se afla în întârziere cu o producție cu buget gigantic și nu s-a putut concentra asupra Eden. Eram pe cale să depunem proiectul la Fondul Național al Cinematografiei din Ungaria, când acesta a adus o nouă reglementare: nu a mai acceptat anumite filme, decât dacă acestea au un coproducător. Mi-am dorit foarte mult să putem porni lucrările la film, dar planul a eșuat. Știam că Oana se află la Budapesta, așa că ne-am întâlnit. A avut doar două săptămâni până la termenul limită de la CNC, dar a zis imediat că pot conta pe ei, și au și pregătit proiectul uimitor repede și profesionist. Am și primit de la CNC 200.000 de euro. Conform Oanei, nicio producție ungară de până atunci nu a mai primit o finanțare atât de mare de la ei. Nu am avut locații în România, dar din echipă au făcut parte și români, printre care și unul dintre actorii principali, Lóránt Bocskor Salló. Să lucrez cu Oana a fost o experiență fantastică, este uimitor de bună din punct de vedere profesionist, ne-am înțeles foarte bine. Sper să mai lucrăm împreună.

Distribuția filmului e foarte interesantă. Cum ai găsit-o de exemplu pe Lana Barić?

Pe Lana am văzut-o într-un film croat. A jucat un altfel de personaj, dar am simțit cumva că ar fi perfectă pentru acest rol. Am sunat repede un prieten, un regizor croat, și l-am întrebat dacă o cunoaște. Mi-am dat seama că mai demult am văzut un scurtmetraj de-al lui, în care jucase și Lana, deși acela era un rol foarte diferit. Am aflat că ei se cunosc bine, așa că i-am arătat și scenariul, întrebându-l dacă rolul principal i s-ar potrivi Lanei, pentru că e mai greu să faci casting de la distanță, iar el mi-a spus că i s-ar potrivi de minune. Am mers în Croația, am întâlnit-o pe Lana, apoi ea a venit aici la un casting.

Iar Daan Styven?

Am avut și un partener de producție belgian, iar cerința lor a fost ca actorul principal să fie belgian. Am căutat îndelungat, dar nu am găsit niciun actor belgian care să-mi placă sau să se potrivească cu vreuna dintre potențialele actrițele. Am întrebat atunci o prietenă din Belgia dacă cumva i-ar veni ei în minte cineva, nu neapărat un actor profesionist, dar care ar putea să-l joace pe András. Ea mi l-a recomandat pe Daan. Daan este un cântăreț de rock, în afară de videoclipuri nu a apărut în nicio peliculă până acum.

De ce alegi să povestești în fiecare film de-al tău despre femei extrem de singuratice, „închise” în propria lor realitate?

Fiind femeie cunosc ce înseamnă singurătatea pentru o femeie, mă identific mai ușor cu un personaj feminin. Singurătatea este însă una dintre cele mai mari probleme ale epocii moderne. De la apariția civilizației moderne, sentimentul de singurătate crește, iar acest lucru este cel mai prezent acolo unde sunt mase mari de oameni, în orașele mari. Este poate cea mai importantă problemă psihologică și socială a erei noastre.

Această persoană extrem de singuratică se ascunde oare și în Lana?

Cred că se găsește în fiecare om, într-o proporție mai mare sau mai mică. Aici, însă, nu singurătatea a fost cea mai mare problemă, ci să putem crede că ea este bolnavă de foarte multă vreme, devenind foarte înțeleaptă, dar fără să o prezint ca fiind un caz pierdut. Deci ea se simte ca naiba, dar noi trebuie să simțim că, totuși, mai e speranță, să-i ținem pumnii, să simțim ceva putere în ea.

Personajul principal, Éva este alergică la tot ce ține de lumea modernă. Se militează puțin pentru mediu? 

Nu știu cât sunt eu de activistă, dar cu siguranță îmi pasă… în orice caz, am încercat ca Eden să nu fie încărcat de activism didactic. Acesta este totuși un strat important al filmului: oare distrugerea mediului înconjurător în ce măsură va influența calitatea relațiilor umane? Aceasta este una dintre întrebările de bază ale filmului.

Povestea ta are o atemporalitate. Deși scenariul a fost scris cu mult timp în urmă, pentru mine acest film a devenit metafora lunilor petrecute în carantină. Simți acum că ai fi fugit un pic înainte?

Da, dar închipuie-ți că aș fi dorit ca următorul meu film să fie despre o pandemie! Am proiectul acesta de cel puțin cincisprezece ani. Evident ar fi un lucru foarte scump, de aceea nici nu m-am ocupat de el.

Acum ar fi mai simplu sau mai greu să faci un film din povestea ta de pandemie?

Nu știu, sunt sigură că toată lumea va face acum filme despre pandemii, pe de altă parte aș simți că ar fi un pic didactic, deși înainte de această pandemie am dorit foarte mult să fac un proiect pe subiect. Dacă nu ar fi trecut zece ani între ultimele mele filme, poate chiar acum aș fi început acest proiect. Cred că e destul de evident că mai devreme sau mai târziu se pot întâmpla astfel de evenimente, nu trebuie să fii profet ca să vezi asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *