Ficțiunea mă eliberează

În primul său documentar de lungmetraj, Ábel Visky a lucrat cu două categorii foarte vulnerabile de actori: condamnații la închisoare și copiii lor rămași acasă. 

Voia să afle dacă povestea și limbajul filmului pot să apropie membrii familiilor astfel despărțite. După FIPADOC-ul din Biarritz și HotDocs-ul din Toronto, documentarul Povești din închisoare este prezentat acum și la TIFF. Regizorul, originar din Cluj, ne dezvăluie cum a ajuns să pună în practică ideea îndrăzneață a filmului.

Deși ai fost deja de trei ori premiat la competiția locală TIFF, deci practic te întorci la festival, participi cu un lungmetraj pentru prima oară. Ce sentiment te încearcă?

E superb! Țin foarte mult la TIFF, sunt din Cluj, este primul festival la care am participat și festivalul în care m-am maturizat. Am mulți prieteni și cunoștințe din oraș care voiau de mult să vadă filmul, așa că e bine și din acest punct de vedere.

Cum ai ajuns la ideea de a face un film despre poveștile condamnaților, cu participarea copiilor, a familiilor lor? Ce te-a interesat în primul rând, relația tată-copil sau poveștile? 

Poveștile m-au interesat în primul rând. Era un cerc de povești la Balassagyarmat (Ungaria), unde am văzut condamnați citindu-le copiilor lor. De aici mi-a venit ideea de bază despre cum am putea folosi limbajul filmului astfel încât să genereze o legătură între tați și copii, prin intermediul fanteziei. Așa s-a născut ideea de a căuta tați care ar scrie povești, iar din acest material să facem un film, împreună cu tații și copiii. Dar povestea devine într-adevăr captivantă în acest context, în relația sa cu realitatea, de aceea ne-am hotărât să se întâlnească aici două lumi: pe de o parte o lume a documentarului, unde vedem viața determinată de regulile realității, pe de altă parte un univers alternativ, pe care îl creăm împreună și unde, cu ajutorul fanteziei, este posibil orice.

Ildikó Enyedi (Despre trup și suflet), șefa ta de lucrări la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din Budapesta la master, spunea despre tine că dorești să realizezi filme autentice și cu filmul Povești din închisoare ai ales calea mai grea spre primul lungmetraj. Așa simți și tu?

Am ales o cale destul de dificilă, dar nu acesta a fost scopul, ci mă interesa ceva, iar între timp s-a dovedit că este o cale grea din mai multe puncte de vedere. Este o mare responsabilitate să filmezi un documentar cu copii pentru că sunt total vulnerabili în fața ideilor regizorilor și nu înțeleg prea bine ce înseamnă ceea ce ei fac. În cazul meu tema este și mai sensibilă, întrucât comunitatea lor mai largă, colegii de clasă, prietenii, probabil nu cunosc situația din familie, contextul din care provin. Dacă nu elaborăm cu sensibilitate această temă, filmul nostru poate fi chiar un pretext pentru discriminarea protagoniștilor. În același timp,  acest documentar nu este doar unul care pur și simplu urmărește protagoniștii, ci și un proiect creativ, prin care am avut scopul să apropiem membrii familiilor despărțite. În momentul în care  am văzut că viața unor familii începe se transforme exact în sens opus față de ce ne închipuisem noi inițial, într-un mod un pic naiv, atunci am devenit mai incerți. Însă mi-am dat seama că filmul nostru devine mai interesant chiar din acest motiv, anume că viața urmărește alte reguli decât imaginația, și acestea se oglindesc câteodată dureros, câteodată înduioșător, una în cealaltă. Complicațiile dramatice ale vieții strâmtează conștiința în lipsa libertății interioare, iar imaginația, fără o confruntare cu realitatea, poate deveni o visare naivă. Am vrut ca aceste poluri să fie simultan prezente în film. 

Cum ai ales cei trei protagoniști?

Ne-am dus în cele mai multe închisori din Ungaria și în fiecare erau trei-patru bărbați care s-au prezentat la chemarea ofițerului de presă local. Am vorbit cu ei, și au fost aproximativ zece bărbați despre care credeam că au o personalitate interesantă, sunt oameni interesanți din punct de vedere filmic, cu care putem să ne conectăm. Ne-am întâlnit cu familiile, cu copiii, erau și persoane deschise, care ne-au întâmpinat cu entuziasm, dar și alții mai reticenți. La final am găsit aceste trei familii, care se completează într-o mod captivant.

În ce măsură ai antrenat protagoniștii în procesul de filmare?

Am încercat să-i atrag să participe la cât mai multe activități, ca să simtă că e și filmul lor – de la concepție și dialoguri până la pictarea decorurilor. În legătură cu filmele de povești a trebuit să iau decizii din prisma filmului final, de exemplu ca lumea vizuală a filmelor să fie coerentă. A fost interesant să găsim câte un limbaj de film pentru fiecare familie, care să le reprezintă cel mai bine, dar să și difere suficient unul față de celălalt, încât să fie atractiv și pentru spectator.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *