Ross McCaw, coregraful lui Sergei Polunin: „La 26 de ani, am jobul de vis!”

Cetățean britanic, Ross McCaw a ales România ca reședință și s-a stabilit la București. La TIFF este alături de celebrul dansator ucrainean Sergei Polunin, cu care lucrează de trei ani, se bucură de festival și de ce se-ntâmplă în jurul evenimentului de la Cluj. În interviul acordat AperiTIFF, Ross McCaw mărturisește că n-a vrut să devină dansator, ci fotbalist, descrie prima întâlnire cu Sergei Polunin și își spune părerea are despre România. Dar mai multe, în interviul de mai jos.

AperiTIFF: Dansezi din copilărie, dar cum ai ajuns să fii pasionat de asta de la o vârstă așa de fragedă?
Ross McCaw: Ca să fiu cinstit, n-a fost niciodată asta pasiunea mea, ci fotbalul – ăsta a fost mereu visul meu. Dar pe urmă am ajuns la o școală de balet și m-am îndrăgostit de dans.

Dar cum ai ajuns, tu, pasionat de fotbal, la o școală de balet?

Mama mea e profesoară de balet, așa că m-a luat cu ea la școală. N-a fost la impuse, dar oricum eram atras cumva de stilul ăsta de viață, de actorie, doar că știam clar că nu am disciplina necesară pentru a fi balerin. Mă plictiseam ușor și, în plus, e foarte mult de muncă, exerciții zilnice și tot așa.

Nu că la fotbal ar lipsi disciplina…
Nu lipsește, dar acolo te mai descurci, ești într-o echipă, poți să ai o zi mai proastă. Oricum, am rămas la balet.

Ce vârstă aveai când ai început, de fapt?
Vreo doi ani, cred că atunci am intrat prima dată într-o sală de dans. Balet clasic, dans modern, ba chiar și cântat uneori, chestii din astea de copii. Am rămas în povestea asta cu dansatul douăzeci și ceva de ani și pe urmă m-am oprit.


De ce te-ai oprit?
Principalul motiv a fost că aveam trac. Îmi era aproape groază să intru pe scenă. Mai erau și accidentările și, în final, trebuie să admit că, desi pasionat de dans, și încă sunt așa, scena nu m-a atras niciodată cu adevărat. Prefer coregrafia, regia, crearea de spectacole.


Scena, dar în spatele ei.
Exact! Prefer să le spun eu altora ce să facă, în loc să-mi se spună ei ce să fac!

Care a fost prima ta coregrafie?
Fraudulent Smile.


Prima și cu foarte mult succes, chiar!
Da, se descurcă bine spectacolul ăsta, am călătorit în jurul lumii cu el, a avut mai multe montări.


Cum ai început să lucrezi cu Sergei Polunin?
Prin Johan Kobborg. El ne-a prezentat, la Londra, după ce am plecat de la Opera din București. Eram în UK, nu prea știam ce urmează să fac, știam doar că nu mai vreau să dansez, ci să fac coregrafie. Predam la o școală și, în același timp, încercam să-mi aflu drumul. Într-o manieră foarte generoasă, Johan m-a prezentat lui Serghei…  De fapt, e chiar o poveste amuzantă asta. Eram acasă, pe canapea, într-o seară, și am primit un apel pe WhatsApp, de la un număr necunoscut, și scria acolo, pe ecran, sugerat de rețea, cred, „Poate fi Sergei Polunin”, iar eu îmi ziceam: „Ce naiba! E o glumă!”, așa că am ignorat apelul. Apoi am sunat niște prieteni pe care-i credeam în stare de așa o poantă și au negat, așa că atunci când a sunat din nou am răspuns, doar ca să văd cine e. „Hey, Ross. It’s Sergei Polunin”. Pe urmă am vorbit cu Johan și l-am întrebat dacă el a făcut asta și mi-a confirmat. M-am dus la Londra, m-am întâlnit cu Sergei și aia a fost, de trei ani lucrăm împreună.


Atunci când lucrezi la o nouă coregrafie, pornești de la mișcare, ceva abstract, sau dansatorul e inspirația?
-Mereu încep cu povestea, am nevoie de un narativ. Când lucrez cu Sergei, sigur, mă gândesc la o poveste care îl include, caut ceva în care el să poată fi personajul central.


Lucrați împreună la acest narativ?
Nu, lucrez singur.

Care e cea mai recentă poveste?
Scufița roșie, iar el e pădurarul. Johan e lupul, iar Sergei e pădurarul. Am rescris un pic povestea, e mai gotică, mai înfricoșătoare, diferită. Deci cam așa lucrez. Mă uit la poveste, identific personajele și îl rescriu pe cel interpretat de Sergei în așa fel încât să fie așezat în centrul narațiunii. E ușor de lucrat cu el pentru că tot timpul își intră foarte ușor în rol.


Cred că e și despre încredere, nu?
Absolut. Eu am încredere că el face tot ce ține de el, și e reciproc. Nu cred că am putea lucra fără acest nivel de încredere și sunt foarte norocos să fi lucrat așa cu el de la bun început.


Deci ai povestea, personajele. Cât din dansul pe care îl creezi ține cont de unicitatea și măiestria fiecărui dansator în parte?

Țin cont de asta, deși e greu până faci distribuția. Dar e important, pentru că dacă forțezi dansatorii să facă miscări care nu le sunt la îndemână… asta nu arată bine pe scenă și se vede că nu se simt bine. Vrei să se simtă bine.


Care e cea mai dificilă parte a muncii tale?
– Faptul că începi cu o idee și rezultatul final nu arată mereu așa cum ți-ai imaginat. Din motive de buget, de distribuție sau alte motive, uneori începi producția c-o idee fantastică în minte iar spectacolul nu ajunge să fie fix așa cum l-ai gândit.

 
Și cea mai fascinantă parte?
Avem parte de multe călătorii prin toată lumea și lucrez cu niște oameni excepționali, e jobul de vis. Am 26 de ani și deja am jobul de vis, n-aș putea cere mai mult de-atât! Sigur, asta nu înseamnă o plafonare, dar chiar sunt foarte recunoscător pentru ce am și ce trăiesc acum.


Tu locuiești în România de ceva vreme. Ai găsit aici inspirație pentru poveștile spectacolelor tale, poate ceva prin miturile și legendele românești?
De fapt, chiar da, am găsit. Am cunoscut acest muzician uluitor, Bogdan Mihai Simion, și-mi doresc foarte mult să construiesc ceva în direcția asta, poate pornind de la muzica din diverse regiuni si momente, încă nu e ceva cristalizat. Și, sigur, în ultimul an și ceva, planurile nu prea au fost posibile. Dar sper că în următoarele luni să putem relua munca și chiar cu niște rezultate concrete. Iubesc România și muzica de aici.

Cum se desfășoară munca ta cu Sergei? Tu aici, el peste tot prin lume?
El locuiește la Moscova, iar în ultimul an și jumătate am lucrat mai mult online, desigur, nu prea am călătorit. Însă după TIFF vom merge la Dresda pentru repetiții, iar apoi în Serbia. Începem din nou călătoriile.


La ce lucrați acum, dacă poți să-mi spui?

Îți spun. Se numește Metanoia, are la bază Infernul lui Dante. Trei coregrafi, trei muzicieni, trei scenografi, trei părți: Infernul, Paradisul și Purgatoriul.


Care e partea ta?
Infernul. Am primit-o pe cea amuzantă.


Cum ți se pare TIFF? Ești prima dată aici?
În Cluj nu, dar la festival, da. Oh, îmi place foarte mult, am fost deja la Castel (Bonțida – n.r.), și abia aștept să văd niște filme. Mi-am notat neapărat să văd Wild Romania.

Facem un exercițiu de imaginație? Dacă ar fi să alegi un dansator din toată istoria dansului pentru care să faci coregrafie. Cine ar fi?
Oooh, asta e o intrebare foarte grea, trebuie să mă gândesc puțin… Cred că pare o alegere evidentă, dar, da, ar fi Baryshnikov. Iar celălat, dacă îmi e permisă o a două alegere, sigur neobișnuită, poate chiar ciudată, ar fi Wayne Sleep, un fost prim balerin la Royal Ballet. E și aici o poveste, pentru că a fost primul balerin pe care l-am văzut vreodată dansând, într-un video. Și, fără să fie cel mai bun dansator din lume, cred că s-ar potrivi foarte bine cu coregrafia mea, mai ales părțile mai ieșite din comun.

Leave a comment

Your email address will not be published.