După succesul său internațional în industria televizuală, Andrei Zincă revine în România pentru a regiza lungmetrajul Și atunci… ce este libertatea?, adaptare a nuvelei Proiecte de trecut de Ana Blandiana. Filmul ilustrează episodul deportării bănățenilor în Bărăgan în 1951, avându-i în distribuție pe Olimpia Melinte, Nicodim Ungureanu, Magda Catone. Premiera lungmetrajului va avea loc astăzi, de la ora 21.30 la Club Transilvania.
Despre opresiunile regimului comunist în România s-au scris și s-au văzut multe. Cum ați ajuns la subiect (sau cum a ajuns el la dumneavoastră)?
Subiectul a ajuns la mine, cu siguranță. Totul se datorează lui Călin Papură. El s-a ocupat de scenografia filmului Puzzle, pe care îl terminasem în 2011. Imediat după premiera din 2013, m-a contactat. El deținea drepturile pentru nuvela Anei Blandiana încă din 1982, imediat după publicare, pentru că autoarea fusese trimisă într-un fel de domiciliu forțat. A ținut drepturile pentru nuvelă până când a câștigat concursul la CNC, începând astfel să lucreze la producția filmului. Era într-o situație foarte încurcată, pentru că începuse proiectul cu un alt regizor cu care a avut o dispută, astfel că la două săptămâni înainte de începerea producției nu avea regizor. Eu eram în țară în momentul acela, urmând să plec în două-trei zile. M-a sunat și mi-a cerut să mă uit la scenariu și m-a impresionat în mod special rezonanța cu ideea căutării de libertate. Nu era vorba de eveniment ca atare, ci de adevărul surprins de Ana Blandiana printre paginile ei: libertatea nu poate fi regăsită într-un sistem; ea este o căutare individuală. Am resimțit această perspectivă a libertății, identică cu aceea care mă pornise pe mine în exil. Mă simțeam sugrumat de sistemul comunist în care trăiam. Odată ajuns dincolo, am realizat că libertatea impunea alte condiționări: este vorba de un proces continuu, permanent. Într-un fel sau altul, când fac un film, trebuie să găsesc punctele care rezonează cu mine, aceasta este filosofia mea.
În urma succesului dumneavoastră la nivel internațional, cum de ați ales să realizați în România cel de-al doilea lungmetraj?
Norocul a fost că m-a sunat Călin; dacă mă suna Spielberg, aș fi făcut un film în afară. A fost vorba de rezonanța cu tematica; atunci când se întâmplă acest lucru, nu mai are relevanță dacă alegi să îți faci filmul în China sau în altă locație. Avusesem deja experiența cu Puzzle, deci știam la ce să mă aștept și de ce să mă feresc. Într-un fel sau altul, filmul este un omagiu adus lui Călin, pentru că din nefericre nu a apucat să vadă filmul terminat.
Ce efect credeți că va avea revizuirea acestui adevăr istoric asupra publicului român la 30 de ani de la Revoluție?
Sincer, nu știu. Am încercat să fac un film care să fie pe înțelesul tuturor. Nu cred că este vorba de un lungmetraj istoric sau nu unul doar istoric. Eu l-am făcut din perspectiva zilei de azi. Pentru mine, ce s-a întâmplat atunci, continuă să se întâmple. Filmul nu este unul de epocă propriu-zis, ci unul povestit prin prisma experiențelor noastre de astăzi, pentru că politica nu s-a schimbat. Totalitarismul nu dispare. Suntem în căutarea aceleiași libertăți. Pe de altă parte, am vrut să fac un film internațional, pe interesul unui evantai mare de oameni, în special din afara României. În State am făcut un focus-grup cu tineri cărora le-am arătat filmul, iar reacția lor a fost impresionantă: „de-abia acum am înțeles despre ce vorbeai”, mi-au spus copiii mei. Același lucru sper să se întâmple și cu tinerii din România.
Filmul dumneavoastră prezintă indivizii dezrădăcinați și familiile dezbinate, sub zodia metaforei ironizate a unei libertăți iluzorii. Credeți că acest fapt este de actualitate în societatea contemporană?
Continuă să fie și o să fie permanent. Trăim într-un ciclu repetitiv, iar dacă te uiți la peisajul internațional din ziua de astăzi, îți poți da seama că retrăim acele momente. Fiecare promisiune de libertate e o altă deportare.