Pentru un pumn de cartofi prăjiţi – un documentar cât o ficţiune belgiană

E chiar documentar? Te întrebi după ce ieşi de la proiecţie. “Hai să-i spunem, pur şi simplu, film”, ne spune co-regizorul Yves Hinant (un film tipic belgian, care duce arta deriziunii, atât de specifică naţiei, la culmi captivante, aş adăuga eu). “Nu trebuie să pretinzi că există o limită între realitate și ficțiune. Realitatea este uneori mai puternică decât ficțiunea. 

Am găsit două personaje bune, judecătorul și polițistul. Apoi am așteptat ca povestea să ne poarte cu ea. Am început cu o crimă și nu a mers bine, apoi cu o a doua, cu a treia, până la asta. Unde existau toate ingredientele unei povești poliţiste reuşite. Un thriller belgian: o femeie este ucisă, iar principalul indiciu este o friteuză.” Filmările au fost realizate în alb negru, în jurul anului 2000, de unde aerul vintage care se suprapune peste această viziune dezabuzată a muncii de poliţie, însă mustind de umor negru. Titlul se potriveşte perfect, într-o manieră evident ironică, acestei perspective anti-eroice, departe de filmele clasice cu cowboy şi vigilanţi. 

Documentarul nu e nici mai mult, nici mai puțin decât descrierea neîmpodobită a unui fapt divers, cum sunt cele care au fascinat dintotdeauna, însă cu un accent pus pe absurditatea vieții. Nu există însă batjocură gratuită, ci doar o observație tristă și amuzantă a unor existenţe distruse de crime mărunte. 

Filmul fascinează prin exhaustivitatea cu care îşi poartă spectatorul prin diferitele elemente ale anchetei. Protagoniștii, oamenii legii pierduți în spaţiu sau, uneori, complet depășiţi de birocraţie sau de lipsa fondurilor (birouri înghesuite, pulovere urâte, conexiuni proaste, munţi de dosare şi junk food), nu se joacă cu camera, iar camera nu se joacă cu ei, ci observă doar cu o cruzime tăioasă, dar şi, pe alocuri, foarte amuzantă. 

Spectatorul este invitat să participe la anchetă şi să aștepte, odată cu anchetatorii, răspunsul la tot suspansul, așa cum se întâmplă într-un film de gen. Între timp, rămânem lângă poliţiştii care sunt cel mai puternic element al filmului: când banali, când bizari, mereu ataşanţi şi înverşunaţi să găsească vinovatul. 

La un moment dat, realitatea depășește ficțiunea, până în punctul în care nu mai știm dacă realitatea ia în balon ficțiunea sau invers. Acest documentar hibrid s-ar fi putut numi şi  “o salată de realitate”, unde dressingul e o maioneză tăiată de prea multe condimente dulci amărui. 

La final, rămâi cu un gust cu specific belgian, într-un contrast delicios şi binevenit cu poveștile de tipul “true crime” care abundă pe Internet. 

Leave a comment

Your email address will not be published.