Interviu cu Cristina Groșan, regizoarea filmului Lucruri pentru care merită să plângi
De când te preocupă să faci filme, care sunt primele tale amintiri legate de aceasta?
Sunt din Arad, să faci filme acolo nu părea a fi o meserie reală, accesibilă. Pur și simplu pentru faptul că nu cunoșteam pe nimeni care să se fi ocupat cu filmele, în copilărie nici nu am fost la cinematograf, multă vreme pentru mine filmul a însemnat blockbusterele americane. M-am ocupat cu teatrul, cu scrisul și cu fotografia, prin acestea am ajuns până la film.
Provenind dintr-o familie pe jumătate română ar fi fost la îndemână să dai admitere la facultatea de artă cinematografică din București, tu ai ales, totuși, facultatea de design media a Universității de Artă Moholy-Nagy, din Budapesta.
Părinții mei au acceptat cu greu faptul că nu mă voi face nici bancher, nici om de marketing și nici secretară. Erau tare împotriva Bucureștiului, iar la acea vreme eu nu îndrăzneam să-i contrazic. Până la urmă m-au lăsat să mă duc la Cluj „să mă prostesc” un pic, după patru ani am terminat în limba română facultatea de film a Universității Babeș-Bolyai, dar în acel an nu se organizase admitere la masterat în regie la Universitatea de Teatru și Artă Cinematografică SZFE, de la Budapesta, așa că am dat admitere la MOME (Universitatea de Artă Moholy-Nagy). Privind de acolo, de la Arad, nici eu nu crezusem că cineva poate, într-adevăr, să se ocupe cu filmul, astfel că perspectiva mea se limita doar pasul pe care urma să-l fac. Următorul proiect de scurtmetraj, următoarea posibilă filmare. Dacă există handicap din pricina provincialității, cred că acesta este, că oamenii nu au încredere că există și pentru ei această posibilitate.
Se afirmă adesea că e mult mai greu să faci o comedie decât o tragedie. Lucruri pentru care merită să plângi este un dramedy, poate cu elemente de comedie în mai mare proporție. Ai avut oarece temeri legate de cum va funcționa acest lucru?
Mi-a fost destul de clar de la bun început că doresc să realizez un film în notă comico-dramatică, chiar dacă acest gen încă nu este destul de unitar. Împreună cu coscenarista mea, Nóra Rainer-Micsinyei ne-am apucat de scris scenariul în această idee. În acest film umorul rezidă în primul rând în caractere, în situații, în ironie și autoironie, și este o bucurie să lucrezi cu aceste elemente. Umorul are un anume ritm care funcționează doar dacă totul este la locul lui, lucru de care ne-am putut convinge în cursul filmărilor. Mai greu n-ea fost să nu tăiem la montaj, împreună cu editoarea Anna Meller, lucruri pe care le vizionasem deja de o mie de ori, ne plictisisem de ele, dar o privire proaspătă abia că putea să le descopere în acel moment. A fost un proces de învățare pe care l-am putut fructifica, în mare măsură, la următorul meu film.
În America pare că încep să capete tradiție filmele și serialele indie despre femei imperfecte, în jur de 30 de ani, care nu-și găsesc locul. Acest val a ajuns și în Europa, nominalizarea Norvegiei pentru Oscar, Cea mai rea fată din lume, dezvoltă un subiect asemănător. Care este motivul acestui fenomen în opinia ta?
Motivul este, cred eu, faptul că acum s-a ivit șansa de a face filme pentru acea generație pe care o preocupă această problemă de ceva vreme. Este un trend acum, dar nu doar de dragul formei: are și conținut, eu constat că publicul are nevoie de astfel de povești.
De ce te interesează tematica morții? Protagonista, Maja are o relație destul de controversată cu ea, la începutul filmului.
Am fost crescuți în așa fel ca problema morții să fie ținută foarte departe de noi. Pe vremuri, la țară tot satul îl plângea pe cel mort, împreună cu familia îndoliată, moartea era un eveniment la fel ca nașterea sau căsătoria. Azi aproape că a devenit un tabu, nu vorbim despre ea și ne temem discret de ea. Acesta este unul din motivele pentru care m-a interesat în ce fel putem deschide către această temă de-a lungul unei nopți întregi. Am petrecut și eu, la fel ca Maja, o jumătate de noapte așteptându-i pe cei de la pompe funebre, lucru care mă va însoți multă vreme. Tristețea vine și pleacă în valuri, absurditatea situației și conștientizarea faptului că ne vine și nouă rândul când vom sta întinși acolo, nemișcați, dar nu este deloc indiferent cum trece timpul până atunci.
Dacă ar trebui să alegi dintre scris și filmare, care ar fi partea ta preferată?
Nu poți alege, la fiecare te confrunți cu alte provocări. În prezent favoritul meu este sound design, o imensă recompensă! În această fază greul luptei a trecut deja, materialul mai necesită doar mici ajustări. Iar prin sunet tot ce este în imagine începe să trăiască mai bine. Lucrul la postprocesarea sunetului este capabil să alunge și anxietățile din timpul ultimei faze a editării, a așa-numitei „picture lock”, deoarece la acest punct mai poți face mici modificări dramaturgice decisive, să mai cizelezi un pic relatarea poveștii.
La urmă, o întrebare foarte materială. Din ce trăiesc regizorii între două filme?
Mi se pare că în această breaslă există mereu enigma: din ce trăiește regizorul între două proiecte, dacă nu regizează, să zicem, reclame. Dar n-ar trebui să fie un tabu, și regizorii au facturi de telefon și plătesc chirie la începutul lunii. Mie, spre exemplu, îmi place foarte mult să mă ocup cu fotografia și cu grafica, mă ocup de comunicarea vizuală pentru evenimente culturale și colaborez și la edituri cu design pentru coperte. Este o muncă foarte diferită, lucrez în echipă, dar îmi văd de lucrul meu singură (cu un laptop), într-un loc liniștit. Dacă am o perioadă mai puțin agitată, îmi pot face timp și pentru dezvoltarea unor proiecte, pentru scris, merg la workshop-uri, așa că pentru mine este o combinație care funcționează.