Martin Eden

Dincolo de bine și rău

Pe parcursul celor două ore (și un pic) care compun Martin Eden, cel mai nou film al ambițiosului regizor italian Pietro Martinelli, camera vine adesea în extrema apropiere a personajelor. Tremurândă, induce senzația unei priviri subiective și aproape sufocant de intime, care pune individul în centrul compoziției, imaginea sa acaparând aproape întregul ecran absorbind, aneantizând împrejurimile. Ce alt mod de a ilustra o dramă epică despre cum sufletul unui tânăr sărac și idealist ajunge să fie sluțit de un individualism din ce în ce mai exagerbat și finalmente inuman?

Există două moduri în care te poți raporta la parcursul lui Martin Eden, personaj principal al  Künstlerroman-ului eponim scris de Jack London (1876 – 1961). Fie te identifici cu lupta sa nietzscheană, prin care transcede limitările mediului precar în care s-a născut și cinismul, oboseala existențială pe care el le dobândește pe parcursul acestei lupte, fie realizând că acesta se transformă treptat într-un monstru, un „trădător de clasă” care se izolează într-o viziune asupra lumii care devine din ce în ce mai mizantropă și izolată. Nici London, nici Marcello nu fac vreun soi de observație critică fățișă la adresa personajului central, lăsând la latitudinea cititorilor și spectatorilor cum să se apropie de acesta. Însă în cea de-a doua ipostază, se obține un efect pe care puține filme (precum Raging Bull, de exemplu) îl izbutesc în legătură protagoniștii lor: să traseze ascensiunea și decăderea lor (eminamente morală) cu aceeași umanitate de care ei sunt incapababili.

În 1909, anul apariției romanului, se pare că nu mulți cititori au reușit să prindă faptul că protagonistul a fost gândit drept o critică a individualismmului (după cum reiese dintr-o coresponență a lui London cu scriitorul Upton Sinclair) însă marele pariu al lui Marcello este cel de a adapta narațiunea principală în Italia postbelică, post-fascistă și republicană. Aici transpunerea în practică a conceptului de Übermensch pare cu atât mai frapantă. Ascensiunea lui Eden – de la marinar la intelectual polarizant –  este catalizată de o poveste de dragoste eșuată (iubea o tânără nobilă) și de o grafomanie remarcabilă. Totodată,  această ascensiune este grăbită și de un apetit pentru controversă care este întreținut de nevoia sa constantă de a se afirma, chiar și când acest act nu mai îndeplinește o utilitate concretă. Vivacitatea și, ulterior, abrutizarea lui Martin Eden este suprinsă remarcabil în jocul abil și fluid al lui Luca Martinell (premiat cu Copa Volpi pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul de Film de la Veneția), care schimbă cu lejeritate registre cât se poate de diverse.Marcello, fidel începuturilor sale în cinemaul nonficțional, împletește în narațiunea sa fictivă fragmente de film de arhivă din perioada reconstrucției italiene, pe care nu le supralicitează: acestea sunt adesea foarte scurte, aproape fulgerătoare, asemeni unei priviri fugare aruncate prin împrejurimi. Odată cu ascensiunea protagonistului pe scara socială, și aceste scurte priviri devin din ce în ce mai rare pe parcursul filmului, simbolizând detașarea din ce în ce mai accentuată a acestuia față de lumea în care s-a născut și față de realitatea socială, în sine. Însă trebuie spus că orice film istoric este în egală măsură și unul despre prezentul în care acesta este făcut – iar la finalul unui deceniu extrem de tumultos din punct de vedere politic, în ciuda reperelor sale, Martin Eden apare drept o parabolă atemporală, precauționară despre finalitatea gândirii individualiste și excepționaliste, cât și despre dureroasa dorință de a depăși limitările propriei clase, propriei vieți.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *