Ildikó Enyedi – puterea exemplului

Ildikó Enyedi are o carieră impresionantă şi foarte diversă. Descendentă la nivel vizual a unui tip de cinema pe care înaintea ei l-au propus maeştri precum Miklós Jancsó sau Andrei Tarkovski, e mereu preocupată de stilizarea vizuală, cadre coregrafiate cu eleganță, planuri secvenţă, scene parcă desprinse din tablouri baroc, combinate cu subiecte încărcate de erotism, poveşti de dragoste dificil de încadrat în istorie, care au puterea atemporalității. Sunt filme care îţi dau de gândit, unde există mereu câte ceva nespus, vag şi interpretabil.

Cineasta maghiară şi-a prezentat creaţiile peste tot, a fost premiată şi nominalizată la cele mai mari festivaluri din lume şi a propus mereu naraţiuni şi convenţii îndrăzneţe, la intersecţia dintre realism şi simbolism. Este adepta unui cinema-metaforă, atât de specific şcolii ţării sale, pe care îl practică şi reinterpretează într-un mod deosebit.

Cariera ei a debutat în zona mai conceptuală, fiind parte a Balázs Béla Studio şi a grupului interdisciplinar Indigo. Această aplecare spre experiment a format-o, i-a lărgit orizonturile, a făcut-o să caute mereu acolo unde nimeni nu îndrăznea. Ea s-a ferit de un parcurs convenţional, probabil din dorinţa nesecată de a încerca. După mai bine de un deceniu de activitate profesională, a semnat şi primul lungmetraj: Secolul Meu 20 (1989), pentru care a obţinut Camera d’Or la Cannes, pentru cel mai bun debut. Filmul spune povestea incredibilă a două surori gemene, separate în copilărie, care se regăsesc întâmplător în Orient Express. 

Un început dătător de speranţă, nu? Acest succes i-a facilitat realizarea, la fiecare doi-trei ani, a câte unui lungmetraj şi, în paralel, angajarea la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din Budapesta. Până la 45 de ani, se putea lăuda cu experienţe bogate, cu scurtmetraje şi 6 lungmetraje multi-premiate, realizări pe care trebuie să le punem într-un anumit context: să nu uităm că vorbim despre într-o societate încă patriarhală, pentru o femeie provenită dintr-o ţară mică, aflată la marginea Occidentului.

Viitorul ei de cineast suna bine. Dar Enyedi a mai decis o dată să facă o schimbare surprinzătoare şi să lucreze o perioadă în televiziune. A trecut un an, au trecut doi, apoi mai bine de zece, cincisprezece… Unde era Ildikó Enyedi şi de ce nu se întorcea la marile festivaluri internaţionale? Nu mai avea nimic de zis? Mai urma vreodată un film? 

Cu acelaşi spirit liber şi imprevizibil, cu mult curaj, şi-a făcut revenirea în lungmetraj după 17 ani, într-o lume cu totul schimbată cinematografic şi politic. Cu un stil actualizat, racordat la prezent, a propus Despre Trup Şi Suflet (2017), iar receptarea a fost spectaculoasă: Ursul de Aur la Berlin, laudele îndelungi ale criticii, aprecierea publicului şi încununarea unei cariere care nu se îndrepta însă deloc spre apus. Filmul prezintă o poveste de dragoste atipică, între doi introvertiți care descoperă întâmplător că au același vis noapte de noapte.

Enyedi a căutat dincolo de barierele ţării sale şi a reunit în Povestea soţiei mele (2021), nominalizat la Palme d’Or, o distribuţie internaţională impresionantă: Gijs Naber, Léa Seydoux, Ulrich Matthes, Louis Garrel. Protagonistul, căpitanul de vas Jacob Störr, reflectează la un moment dat: „Îmi imaginez că sunt deja mort, dar înainte de a muri, renasc o ultimă dată și fug departe”. Ce frumos şi cât de bine comentează exemplara carieră a regizoarei maghiare!

La TIFF, Ildikó Enyedi este celebrată în secţiunea 3×3, cu aceste trei filme amintite, probabil cele mai relevante din creaţia ei. Retrospectiva este susținută de Institutul Cultural Maghiar București și National Film Institute Hungary.

Leave a comment

Your email address will not be published.