Fernando Franco este un regizor și monteur spaniol. A câștigat trei Premii Goya pentru La herida, inclusiv pentru Cel mai bun regizor și Cel mai bun scenariu original, și a fost nominalizat pentru montaj de cinci ori la aceleași premii. Pe lângă cariera sa artistică, predă montaj la ECAM din Madrid. Ultimul său film, Ritualul Primăverii, se mai poate vedea mâine, 12 iunie, de la 15:00 la Cinema Victoria.
Ce părere ai despre cinematografia românească? Ai mai văzut filme românești?
Știu filme de Cristi Puiu, Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude, Radu Muntean. Filmele mele gravitează spre realism, iar asta are ceva de-a face cu tipul de film care se face aici. Filmele care mă interesează se ocupă de timp real și au un ton naturalist.
În calitate de creator, ce părere ai despre procesul tău de creație?
Am prins sfârșitul tehnologiei analogice și vremea în care digitalul lua stăpânire. Primele software-uri au fost mai lente și calitatea imaginii era slabă. În timp ce lucram cu digital, era nevoie de o procedură suplimentară de verificare a filmării, tocmai din cauza calității proaste. Acest traseu m-a influențat foarte mult. Cu tehnologia anterioară trebuia să ai o secvență foarte clară și bine gândită înainte de a începe cu montajul. Aveai un singur exemplar și atunci nu prea era loc de improvizație. Asta m-a ajutat pe mine foarte mult să-mi structurez gândurile.
Acestea se referă la structură, dar ce zici legat de concept?
Cred că există o parte intuitivă foarte importantă și aproape viscerală pe care nu o poți explica cu adevărat. În ceea ce privește scenariile mele, ele pornesc întotdeauna de la o temă, iar interesul pentru subiecte vine din faptul că ele sunt rar discutate. Metoda mea se susține astfel pe baza cercetărilor pe care le fac legate de tema care mă interesează. De exemplu, cu filmele pe care le-am făcut, mi-a luat ani de zile să mă documentez, astfel încât să pot construi personaje care să poată întruchipa ceea ce mă preocupă despre acea temă.
Cum ai zice că s-ar reflecta cele spuse în ultimul tău film?
În Spania, filmul a generat destul de multă conversație și dezbatere pentru că este un subiect despre care oamenii nu prea știu. Protagonistul este însă o fată, și nu băiatul cu paralizie cerebrală. Prin această decizie, încerc să mut centrul filmului în așa fel încât să nu devină un film tezist, ci unul despre personaje.
În timp ce priveam filmul, am rămas nedumerită de trei lucruri: decizia de a concentra întregul film pe drama internă a fetei, sfârșitul filmului și momentul în care mama lui David mărturisește că odată și-a masturbat propriul fiu.
Am simțit că majoritatea publicului se va simți mai aproape de fată decât de băiatul cu paralizie cerebrală, tocmai pentru că majoritatea oamenilor nu au o astfel de problemă. Astfel, a devenit important pentru mine să pornească din punctul ei de vedere canalizarea empatiei. Prejudecățile noastre cu privire la dizabilitățile fizice ne determină să desexualizăm acești oameni și să presupunem că ei trăiesc cu o serie de probleme și complexe ale corpului. Filmul prezintă însă o fată care, sub aceleași prejudecăți, nu ar trebui să aibă complexe și totuși le are, iar băiatul paralizat cerebral este cel care o ajută.
Iar despre final, pentru mine este o consecință logică. Când Telmo [Irureta] a citit scenariul, mi-a spus că i-a plăcut totul, cu excepția finalului. Când l-am întrebat de ce, mi-a spus că i s-a întâmplat de multe ori. Și într-adevăr există astfel de situații în care persoana se apropie și se poate dezvolta în cele din urmă o relație mai intimă, dar apoi se distanțează când își dă seama de toate complicațiile.
Replica mamei și încadrarea ei este rezultatul documentării pure, o parte a vieții însăși. Eu am vorbit cu mame care mi-au spus că și-au masturbat copiii cu dizabilități fizice. Ceva care ne poate părea ciudat și deplasat poate avea o calitate complet diferită pentru alții.