Anatomia unei priviri
O retrospectivă Corneliu Porumboiu nu este doar ocazia de a revedea filmele unuia dintre cei mai importanți cineaști români, ci și de a observa, pus cap la cap, traseul unei priviri.
Pentru că cineastul originar din Vaslui nu pare să fi devenit autor printr-un program teoretic fixat de la început, ci printr-o formă de descoperire treptată. A învățat făcând, încercând, renunțând, rafinând. De aici vine, poate, și senzația că filmele lui nu se așază niciodată într-o rețetă, chiar dacă sunt imediat recognoscibile. Au ritm, umor, tăceri, observație socială, dar mai ales o neîncredere fertilă în adevărurile livrate prea repede.
Cu scurtmetrajele Pe aripile vinului și Călătorie la oraș păstrează ceva din plăcerea observației directe: satul, orașul de provincie, oamenii prinși în situații comice, o Românie încă instabilă, în care ridicolul cotidian poate deveni oricând simptom social. Visul lui Liviu duce mai departe această zonă: blocuri, mici combinații, decreței, rochii de mireasă, plecări în străinătate, supraviețuire de tranziție. Tânărul Porumboiu căuta atunci o lume, o prindea în limbajul ei colocvial și o lăsa să se dezvăluie prin întâmplări aparent minore.
Cu A fost sau n-a fost?, miza se lărgește spectaculos, chiar dacă forma rămâne frustă. Revoluția, unul dintre marile subiecte ale României postcomuniste, este coborâtă într-un studio de televiziune locală, cu trei oameni care încearcă să stabilească, în direct, dacă orașul lor a participat cu adevărat la istorie. Aici se vede foarte clar metoda sa: tema mare nu este atacată frontal, solemn, ci filtrată prin ridicol, memorie șovăielnică, orgoliu provincial și nevoia oamenilor de a-și găsi un loc într-o poveste colectivă.
În Polițist, adjectiv, zoomul se strânge. Nu mai avem Revoluția, ci o instituție: poliția, legea, dicționarul, cuvintele care pot decide viața cuiva. Filmul nu întreabă doar ce este legal, ci cum ajunge o societate să confunde legea cu sensul ei moral. Apoi, în Când se lasă seara peste București sau Metabolism, se întoarce spre cinema însuși: corpul actorului, timpul peliculei, boala, producția, relația dintre regizor și actriță, dintre artă și economie. Cotidianul nu dispare, dar devine mai abstract, mai închis, mai autoreflexiv.
Al doilea joc radicalizează această căutare printr-un gest de o simplitate dezarmantă: un meci vechi de fotbal, comentat de regizor împreună cu tatăl său, fost mare arbitru. În spatele imaginii neclare, al zăpezii și al conversației aparent calme, se ascund memoria, filiația, comunismul târziu și diferența dintre felul în care doi oameni își amintesc aceeași lume. Comoara și Fotbal infinit continuă această fascinație pentru regulă, joc, obsesie și utopie modestă, iar La Gomera arată cum Corneliu Porumboiu poate deplasa toate aceste preocupări într-o formă mai ludică, mai apropiată de cinemaul de gen, fără să renunțe la întrebările lui despre limbaj, convenție și adevăr – aici se apropie magistral de Jim Jarmusch, un alt geniu al ritmului molcom și al limitelor controlului.
Privite împreună, aceste filme compun o călătorie cinematografică în care realitatea e observată, descompusă, ironizată și transformată într-un teritoriu al îndoielii. Ce este istoria? Cine are dreptate? Ce mai înseamnă legea? Cum funcționează memoria? Ce poate cinemaul să arate și ce îi scapă mereu?
De aceea, o retrospectivă integrală nu înseamnă doar o celebrare, ci și o invitație la relectură. Filmele sale nu dau răspunsuri definitive; mai degrabă construiesc dispozitive prin care realitatea începe să se clatine. Iar în această clătinare, în acest umor sec, în această răbdare a privirii, se află una dintre cele mai clare forme auctoriale din tot cinemaul românesc.