O conversație cu Golazin Ardestani
Pornind de la proiecția celui mai nou film al regizorului Abdolreza Kahani, Tipul de la pompe funebre, condamnare fermă a regimului de la Teheran, am purtat o conversație cu Golazin Ardestani, actriță, cântăreață și voce de frunte a disidenței iraniene. Arestată în multiple rânduri de către poliția iraniană a moravurilor pentru cântat în spațiul public, Gola, după numele de scenă, continuă să militeze din exil pentru înlăturarea dictaturii ayatolahilor și să inspire mii de oameni, victime ale opresiunii de orice fel.
Cum ați ajuns să faceți parte din echipa filmului?
Filmam la Los Angeles alături de Nima, actorul principal din Tipul de la pompe funebre, când m-a întrebat dacă aș vrea să joc într-un film regizat de Abdolreza Kahani. După încheierea filmărilor, Abdolreza m-a contactat și mi-a spus că ar vrea să discutăm, pentru că auzise povestea mea. Abdolreza mi-a spus că ar vrea să discutăm, pentru că auzise povestea mea. Știa că nu am voie să cânt în Iran și că nu mă mai pot întoarce în țară. M-a întrebat dacă sunt de acord ca filmul să conțină acest element biografic. I-am spus că da, pentru că este foarte important să creștem gradul de conștientizare cu privire la ceea ce se întâmplă în Iran. Practic, Jana sunt eu. Este o reflectare nu neapărat a personalității mele, ci a vieții mele. Ea trăiește în exil. Regimul o consideră indezirabilă. Cântă melodii de protest. Nu se poate întoarce acasă. Și-a întrerupt legăturile cu familia. Exact asta trăiesc și eu. Singura diferență dintre mine și Jana este faptul că ea își dorește să-și ia viața. Eu nu cred în această perspectivă. Totuși, știu că există oameni care ajung să gândească astfel. În perioada filmărilor am aflat vestea morții jurnalistului Kianush Sanjari, care s-a sinucis aruncându-se de pe o clădire. Ultimul lui mesaj pe X (fostul Twitter) spunea: „Murim din dragoste pentru viață, nu pentru moarte.”
Credeți că moartea poate reprezenta o formă de libertate?
Pentru unii oameni nu mai există altă opțiune. Este ca și cum ar spune: „Sunt dispus să mor dacă asta poate aduce schimbarea, dacă pot face ceva cu adevărat important.” La urma urmei, ce poate fi mai valoros decât viața unui om? Oamenii care ies în stradă știu că guvernul folosește armament militar împotriva propriului popor. Sunt conștienți de acest lucru. Dar protestează pentru că schimbarea este vitală. Oamenii trebuie să înțeleagă faptul că regimul islamic este un pericol pentru societate în ansamblu.
Este limpede că aveți o mare încredere în puterea artei de a lupta împotriva dictaturii.
Absolut. Tocmai de aceea, în Iran, arta este supusă unei cenzuri atât de dure. Regimul cunoaște puterea muzicii. Cunoaște puterea cinematografiei. Știe că acestea ajung direct la inimile oamenilor. Arta călătorește și depășește barierele lingvistice. Mulți oameni nici măcar nu știu că femeile din Iran nu au voie să cânte în public. Când cineva aflat la celălalt capăt al lumii vede acest film, înțelege că problema este mult mai profundă decât ceea ce, în Occident, asociem de obicei cu ideea de egalitate. Întregul sistem trebuie schimbat. Femeile nici măcar nu au voie să intre pe stadioane. Aveam șaisprezece ani când a trebuit să-mi tund părul pentru a putea merge cu bicicleta. Mi-am ales un nume bărbătesc pentru a putea face ceea ce îmi doream, pentru a putea juca fotbal pe stradă.
Cum credeți că putem ajunge la oamenii care își doresc doar să trăiască în liniște, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul lor și indiferent ce trebuie să facă pentru a-și păstra confortul? Pentru că lupta împotriva terorii presupune disponibilitatea de sacrificiu.
Eu spun mereu următorul lucru: imaginați-vă că vă aflați într-un avion. Unii călătoresc la clasa economică, alții la clasa întâi. Dar dacă motorul avionului se defectează, toți vor muri, indiferent unde stau. În Iran există oameni care spun: „Dacă ai bani, poți trăi bine.” Sau: „Da, există restricții, dar…” Însă și acei oameni încep acum să simtă consecințele. Se confruntă cu probleme pe care nu și le-ar fi imaginat vreodată, precum penele masive de curent. Când un regim este corupt, corupția se răspândește peste tot.
Nu poți lupta împotriva tiraniei așteptându-te să nu existe consecințe, nu-i așa?
În 2011, când am părăsit Iranul pentru ultima dată, am sărutat peretele casei noastre înainte de a pleca. Știam că, foarte probabil, nu mă voi mai întoarce niciodată. Cu familia mea nu mai țin legătura. Dar cred că fiecare pas pe care îl fac, fiecare interviu pe care îl acord, fiecare cântec pe care îl compun poate ajunge foarte departe și poate produce o schimbare. Când regimul va cădea, ne vom recăpăta libertatea.
Interviul integral, în limba engleză, poate fi citit scanând codul QR.
Joi, 18 iunie, 18:15, Cercul Militar
Vineri, 19 iunie, 22:15, Universitatea Sapientia
Cele două proiecții vor fi urmate de un Q&A cu Golazin Ardestani.