Nu cred că există cineva care să fi văzut un film de-al lui Lynch și să nu fi fost, apoi, urmărit de diferite scene, imagini și personaje. Unul dintre evenimentele importante de după Revoluție a fost, fără doar și poate, difuzarea pe postul național de televiziune a serialului Twin Peaks (din 1990). I-am visat și pe piticul care dansa. Și perdelele de catifea roșie. Și pe femeia cu butucul. Felul în care reușesc filmele lui să intre și să se continue în subconștientul spectatorului rămîne ceva absolut fabulos. Contruiește niște lumi lumi paralele care încep acolo unde ai senzația că nu mai e nici o continuare și se joacă cu visele și cu realitățile ca orice prestigitator redutabil.
Și pentru fani și pentru cei care vor spune mereu că nu există nici o noimă pentru aglomerarea de simboluri ale lui Lynch, un adevăr rămîne în picioare: e regizorul pe care îl recunoști după cîteva cadre. Mărcile sale stilistice sunt inconfundabile și te surprind de fiecare dată. Poate fi greu de înțeles, dar de la un punct încolo, filmele lui nu se mai supun nici unei logici, devin mai puternice și te uiți cu gura căscată la spectacol și vrei să vezi ce urmează.
În top-ul meu personal Mullholland Drive (2011) rămîne de neegalat. Povestea aceasta de dragoste îți rupe sufletul și nici nu-ți mai bați capul să-ți sufli nasul sau să-ți ștergi lacrimile. Visul e viață și invers. Totul se răstoarnă cu susul în jos, iar emoția devine copleșitoare.
În weekend-ul acesta, (pe TIFF Unlimited, trei dintre filmele sale pot fi văzute gratuit pe platforma de streaming a TIFF-ului, de la orele 17.00 și 21.00) pot fi văzute Lost Highway, Eraserhead și Twin Peaks: Fire Walk with Me – cîteva dintre filmele sale mai puțin cunoscute. E suficient să te uiți la unul, că apoi să nu mai vrei să te oprești.
Primul lungmetraj făcut vreodată de Lynch, în 1977 e Eraserhead. A lucrat cu directorul de imagine cu care făcuse și un scurtmetraj, Frederick Elmes, și care i-a împărtășit întru totul pasiunea pentru pictural și grotesc. Suprarealist ca atmosferă, filmul poartă în el toate obsesiile regizorului, care vor reveni în diverse forme în filmele sale ulterioare: Blue Velvet, Wild at Heart etc. Cînd a lansat filmul, unii critici s-au scandalizat și au încercat să uite numele regizorului. Supărații i-au reproșat că ar fi un film fără istorie, demn de un student în anul întîi la psihanaliză. Timpul le-a dovedit contestatarilor săi că s-au înșelat și că această plonjare în cea mai terifiantă dintre lumile posibile a supraviețuit în timp. Și are și azi același impact vizual puternic, halucinant și înfricoșător.
După iconic-ul Twin Peaks și marele mister al morții Laurei Palmer, care ne-a ținut pe toți cu sufletele la gură, în 1992 Lynch a făcut un fel de prequel, în care s-a concentrat pe ultimele zile din viața personajul său, Laura Palmer. I s-a reproșat că n-ar fi făcut gaură în cer cu această reluare explicativă a poveștii, că serialul și nici spectatorii n-aveau nevoie de ea. Dar Ultimele 7 zile din viața Laurei Palmer (Fire, Walk with Me) e mai mult decît atît și a mai prelungit suspansul fanilor și le-a mai dat motive să fantazeze și să se joace de-a detectivii, în încercarea de găsi piesele din acest fabulos puzzle, de-o stranietate neegalată încă de vreun serial.
Lost Highway (Metamorfoze), din 1986, pare văzut azi un fel de încălzire pentru ce avea să fie peste niște ani Mullholland Drive. Disecție a schizofreniei și a spaimei că nu înțelegi ce li se întîmplă celor doi soți, felul în care omorîrea ei devine altceva decît pare, pentru că în universul lui Lynch nimic nu e ce pare, iar infernul e în mințile noastre nu se termină niciodată. Vorba lui David Bowie, care deschide și închide filmul cu versul: „I’m deranged”.