La aproape 30 de ani de la premieră, Balanța lui Lucian Pintilie se întoarce în cinematografe într-o variantă restaurată, în format digital 4K, primind astfel șansa unei a doua vieți. E nu numai o oportunitate de a redescoperi unul dintre cele mai importante filme romînești (sau descoperi, în cazul audiențelor mai tinere sau străine), dar și un demers care poate va motiva restaurarea mai multor filme canonice care merită să ajungă la un public mai larg.
Adaptare a romanului cu același titlu de Ion Băieșu, Balanța se deschide într-un apartament dezordonat, unde un bărbat și o femeie mult mai tînără stau în pat și urmăresc filme de familie proiectate pe perete. Aflăm curînd, dintr-un apel telefonic, că cei doi sînt tată și fiică, și că cel dintîi, un om al Securității, e mort. Nela (Maia Morgenstern) țipă prin telefon la doctorul pe care-l acuză că i-a ucis tatăl cu tratamentele lui, dar ceea ce pare un act disperat (e liniștită și îl minte pe doctor că tatăl ei e bine înainte de a izbucni) se dovedește a fi parte a unui comportament ieșit din comun, rebel: aprinde aragazul cu un chibrit doar pentru a-și aprinde țigara de la el, dă foc ușii de la intrare pentru ca sora ei să nu-i poată vizita, se plimbă cu cenușa tatălui său într-un borcan de cafea. Mai tîrziu, cînd Nela merge să-și preia noul serviciu, acela de profesoară care să descopere talentele ascunse ale elevilor dintr-o școală sătească, ajunge să-l cunoască, în urma unor evenimente nefericite, pe Mitică (Răzvan Vasilescu), un medic chirurg care îi seamănă în purtare, hotărît să-și practice meseria chiar și atunci cînd sistemul, în persoana superiorilor lui, i se opune. Cei doi se îndrăgostesc și formează un cuplu de proscriși care reușesc să traverseze ultimele luni ale comunismului românesc numai pentru că sînt mai excentrici decît excentricitățile care li se impun.
Satiră nihilistă a regimului comunist, Balanța e de un umor tăios, acid greu de replicat, și plin de incidente care de care mai grele de crezut, unele chiar suprarealiste, care însă sînt uitate în secvențele imediat următoare – în ciuda a tot ce li se întîmplă, cei doi asimilează lucrurile din jurul lor cu un sarcasm demn de invidiat și rămîn pozitivi, visînd la un viitor liber împreună. Energia haotică venită din montajul care nu te lasă să asimilezi un eveniment că te și aruncă într-altul conduce filmul pînă la finalul devenit deja emblematic, cu cei doi stînd sub stejarul de pe deal și Mitică îndreptînd acuzator o armă către cameră. Dar în ciuda nebuniei sale atrăgătoare, filmul lui Pintilie lovește acum chiar mai tare decît a făcut-o la vremea lui. De la un viol tratat cu superficialitate de către autorități pînă la comportamentele unor oameni față de alții (atunci cînd Nela vrea să-și cumpere un crenvurșt de la un vînzător ambulant, e refuzată și etichetată ca „parașută” pentru că e murdară și are hainele rupte), e dureros de constatat că societatea românească nu s-a schimbat mai deloc timp de trei decenii și că filmul oglindește o societate care deși se voia a fi uitată, e încă vie.