Ultima oară când am văzut Berlinul

De câte ori am un zbor prost, citesc magazinul gratuit ca să-mi mai amorțesc anxietatea. Dar apoi mă simt vinovată: chiar vreau să mor în timp ce-mi răsună în minte platitudinile unui nou îmbogățit despre excursia sa „lifechanging” în Bali? Data viitoare sigur iau cu mine și o carte de filosofie. Sperăm că ultimele lucruri pe care le vom face pentru ultima dată vor fi pline de semnificație, memorabile, ba chiar monumentale. Dacă nu ne iese, pretindem, când tragem linia, că am văzut înțeles și frumusețe în banalitate (de pildă, în felul în care se reflectă un curcubeu în balta de benzină sau cum arată o pungă de plastic luată de vânt). Aidoma, mi-aș fi dorit ca ultimul meu festival de film „normal”, înainte de „noua normalitate” (detestabil limbaj pervertit – dacă e nou, numai normal nu e) să fie garnisit cu capodopere și cu descoperiri, să-mi stimuleze cinefilia și să-mi întărească reperele într-o lume bulversată. Însă Berlinala și-a pierdut demult sufletul, vibrația, curajul alternativ. Anul ăsta, festivalul a scăpat la mustață de anulare, deși s-a ținut în plină pandemie – final de februarie și început de martie. Am pierdut nopți frământându-mă dacă să mă duc sau nu. Ai mei m-au sunat să mă implore să nu plec. După lupte interioare înverșunate, m-am hotărât că frica n-ar trebui să mă împiedice să fac ce-mi place mai mult. 

Aș fi vrut ca Berlinul, cu săli gigantice, pline ochi, cu ne-distanțare socială, dar cu apropiere de film, să merite efortul și riscul. Să-mi ofere un alt Head On sau A Separation sau măcar Poziția copilului. Îmi doream o sărbătoare înainte de apocalipsa promisă. Însă oricât m-am străduit să-mi cobor standardele la nivelul pământului ca să găsesc nestemate în noroi, n-a fost să fie. Am avut parte, din nou, de o ediție ternă, obosită, politizată, plicticoasă. Mai nimic excepțional sau aventuros. Numai citirea sinopsisurilor îmi tăia orice chef de-a mai intra la cinema („un documentar experimental din 12 cadre fixe, cu 12 coșuri de fabrici americane ce poluează atmosferă”). Am plecat de pe un Otopeni unde oamenii purtau mănuși și măști și am ajuns într-un Berlin dintr-un univers paralel, unde nimeni nu avea mască, nici măcar în sala de cinema (cu toate că mulți spectatori tușeau convulsiv). Germanii erau mai deranjați de cei care se băgau în față, decât de îmbulzeala haotică de la intrarea în săli. Impasibili erau și la prezența impresionantă a chinezilor, în detrimentul francezilor și al italienilor. Eu, în schimb, îmi căutam scaun la margine, pe ultimul rând departe de ei și de alții care mi-ar fi putut strănuta în ceafă (ce vreți, eram contaminată cu paranoia primelor zile). Așa îmbâcsită cu temeri, m-am întrebat dacă mai merită cinema-ul să fac eforturi, să zbor dintr-o țară în alta, să cheltuiesc timp și bani, să risc, să stau la rânduri interminabile, când entertainment-ul de acasă e atât de comod și de tentant? Da, iubesc filmul dar, în ultima vreme, el nu prea mă mai iubește.

Sper că pandemia va funcționa ca un șoc la sistem, ca un restart pentru un mediu osificat, înțepenit în politici, în convenții sau subvenții. Poate că e momentul său de bilanț, de reconsiderare, poate va reînvia după criză ca artele în Renașterea de după ciumă. Sau poate va continua să alunece în irelevanță, ca Berlinala. În fine, când credeam că totul e pierdut, am văzut Last Cow, o piesă rară într-o mare de mediocritate. Un film despre prietenia masculină (și, ce ușurare, nu despre „masculinitatea toxică”) amplasat în America secolului XIX care include multe dintre marile teme progresiste – sau, mai degrabă, umaniste – fără să fie nicio clipă tezist. De la o premiză simplă, regizoarea Reichardt construiește delicat o peliculă când brutală, când bucolică despre inevitabilitatea dezastrului și a morții. Nimic fragil nu rezistă la nesfârșit, dar savoarea vieții rezidă în momentele efemere în care gustăm un fursec cu lapte, spune această interogație asupra visului american. In God We Trust. Dar și în prietenie, o nevoie esențială ca apa sau pâinea. În sală, printre tuse, m-am simțit elevată: o senzația rară și prețioasă pentru care încă iubesc filmul. Am ieșit de la proiecție cu prietena mea, Monica Felea, jurnalist și distribuitor, într-un Berlin cenușiu și amorțit. Era 1 martie și ne lipseau agitația și mărțisoarele din București. Am vrut să bem ceva și am intrat într-un restaurant italian pustiu. Vinul și cina au fost mediocre, dar conversația neașteptată nu. „Nimeni nu e doar chelner în Berlin. Toată lumea vrea să fie artist”, ne-a povestit chelnerul iranian, pictor talentat, care încă mai spera să-și deschidă o expoziție personală și să plece din orașul care-l sufoca, după ce locuise în jumătate din planetă.

Și atunci mi-am reamintit de ce iubesc festivalurile: pentru că nu sunt doar despre filme, ci și despre conexiunile umane. Despre întâlniri scurte ce duc la relații pasagere sau de durată. Abia aștept să ajung la TIFF ca să-mi revăd prietenii și să-mi fac alții. Și cum proiecțiile încep târziu, voi avea mai mult timp pentru asta. Distanțare fizică, dar nu și socială (alt termen fără înțeles). Toate acele lucruri pe care nu mi le poate da streaming-ul de pe canapea și nu ni le poate lua nimeni, nicio criza artistică sau medicală. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *