Treizeci de ani mai târziu. După revoluție

Dintre filmele care surprind freamătul social intens al perioadei care a urmat Revoluției Române, documentarul lui Laurențiu Calciu, După revoluție, este poate cel mai percutant, cu o reală valoare de document istoric și antropologic. Față de alte filme care prezintă începuturile tranziției post-comuniste și traumele acesteia, precum Piața Universității (r. Stere Gulea și Sorin Ilieșiu, 1991), filmul lui Calciu nu se situează de o parte anume a puternicului conflict dintre partidele istorice și FSN, culminând cu
primele alegeri democratice din mai, 1990. Acțiunea filmului se încheie înaintea Mineriadei din iunie, însă conștiința implicită a acestui eveniment apasă greu pe percepția acestuia, fiind clar că acest eveniment a sugrumat participarea socială extraordinară în spațiul și viața publice ale acelor cinci luni post-revoluționare.

După revoluție evită să reprezinte, în mare parte, figurile politice marcante ale perioadei, precum Ion Iliescu, Petre Roman sau Ion Rațiu (acordându-le acestora atenție abia înspre finalul filmului), concentrându-se mai degrabă pe cetățenii Bucureștiului, încă bezmetici după proaspăta traumă a Revoluției, însă incredibil de activi și de angajați din punct de vedere politic. Lansat în 2010, așadar la o distanță temporală considerabilă față de evenimentele portretizate în film, distanță care sedimentează și structurează întrucâtva viziunea asupra haosului aparent în imagini, oferă cadrelor observaționale ale lui Calciu capacitatea de a reprezenta cu acuitate o perioadă istorică complet tulbure.

Vedem așadar pe parcursul documentarului o serie lungă de întâlniri, mitinguri și proteste în spațiul public din capitală – majoritatea coagulate în jurul Pieței Universității – din care reiese puternicul conflict ideologic al acelor luni și emergentele tensiuni: una dintre scenele-cheie ale filmului surprinde un susținător al liberalilor rătăcit în mijlocul unui miting pro-FSN, fiind asaltat de muncitori care îi cer să își prezinte carnetul de muncă, fiind convinși că dreapta va destabiliza industria grea și salariile muncitorilor români. (Privind înapoi spre privatizările agresive ale anilor ‘90 și efectul său dezastruos de-a lungul timpului, dar și la îngrozitoarele Mineriade, virulența ambelor părți este întrucâtva de înțeles.) Sediile partidelor istorice sunt vandalizate, violențele din Decembrie 89 încă planează ca un spectru sinistru asupra cetățenilor, iar democrația este resimțită ca un șoc aproape la fel de puternic precum cel al căderii dictaturii. Este fascinant să privești cum românii încercau să se implice în construcția tânărului stat liber român, schimbând replici în spațiul public și dezbătând intens viitorul țării.

Dacă ați văzut Videogramele unei Revoluții de Andrei Ujică și Harun Farocki, atunci nu ratați această proiecție specială, în prezența regizorului. Filmul este proiectat alături de scurtmetrajul de ficțiune Nu trage perdeaua (20 min), de Andrei Florescu.