Tipografic Majuscul

În disputa iscată online după premiera polarizantului scurtmetraj Stimați oameni de cultură în cadrul Festivalului Filmului European, Radu Jude îi răspundea scriitorului Mircea Mihăieș, în urma insinuărilor sale că regizorul ar trece cu vederea peste abuzurile perioadei comuniste: „Vă invit să vedeți filmul meu recent, Tipografic Majuscul, dacă trebuie să trec testul anti-comunismului pentru a avea dreptul să comentez justificările sofisticate la o glumă cu ciori.” 

Evident, simplul fapt că un cineast se vede nevoit să facă precizări de acest gen spune foarte multe. Însă Tipografic Majuscul nu este doar un os aruncat în direcția detractorilor. Este un film care vine în continuarea explorărilor formale anunțate în Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2018), concretizând nu doar o viziune politică ce respinge puternic totalitarismul, cât și una care se sprijină puternic pe varii izvoare istorice și pe arhive vizuale – în cazul acesta, diverse reportaje și emisiuni ale TVR din anul 1981.

Fără să apeleze aproape deloc la mijloacele ficțiunii, Tipografic Majuscul este bazat pe spectacolul eponim al Gianinei Cărbunariu, care a avut premiera în anul 2013, la Teatrul Odeon in București. Textul dramatic, care este simptomatic pentru opera Cărbunariu, era o redare ad litteram a dosarului de Securitate al lui Mugur Călinescu, care transforma diversele declarații din dosar în monologuri, iar interceptările în dialoguri. Singura ficționalitate a spectacolului constă în juxtapunerea dramatică a acestora și a unor interviuri cu ofițerii de Securitate însărcinați cu dosarele „Panoul” și „Elevul”, culese de Mihai Burcea și Mihail Bumbeș în anii 2000. 

Însă dacă spectacolul de teatru miza pe o reprezentare emfatică și pe mișcare scenică amplă, acompaniate de retroproiecții ale unor fotograme din dosarul de Securitate al tânărului dizident botoșănean, Jude solicită actorilor săi un joc complet epurat de afect, brechtian atât prin execuție cât și prin substrat, care subliniază așadar conținutul în sine al documentelor, solicitând o ipostază analitică din partea spectatorului. În contrapartidă cu partea performativă a filmului, Jude alternează scenele din film cu serie de reportaje care aparent nu au nicio legătură cu desfășurarea acțiunii în sine, în afară de anul în care acestea au loc. Însă, miza utilizării acestor reportaje – care variază de la ridicole, precum un reportaj despre zgomotul covoarelor bătute sau emisiuni de gătit absolut deprimante, până la reportaje moraliste ce amintesc de Proba de microfon (1981, r. Mircea Daneliuc) – este tocmai de a le revela drept constructe, chiar ficțiuni, în ciuda faptului că ele se prezintă pe sine drept înregistrări cu valoare documentară. Nu întâmplător, primul cadru din film conține o repetiție a unui moment dintre-o emisiune de varieteu – iar între dublele în care se relaxează devin palpabile tensiunea și discomfortul actorilor.

Echilibrul dintre cele două parți complementare ale filmului pare să cotinue așadar întrebarea principală pe care Jude o adresează în Barbari: cum anume ne raportăm la concepte precum ficțional și documentar, biografie și reconstituire, interprertare și reprezentare, istorie vizibilă și istorie invizibilă? Însă dacă în filmul precendent întrebările sunt puse în mod deschis, în Tipografic Majuscul acestea fuzionează în mod organic cu structura cinematografică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *