Tărâmul făgăduinței pentru cinema-ul românesc

Iris Lackner este conferențiar, jurnalist și critic de film, iar de niște ani și-a extins aria de activități la producție și la curatoriat de festivaluri. Mai exact, Festivalul Filmului Românesc din Israel.

Alex Mircioi: O să încep cu o întrebare de care cred că te-ai săturat: Cum sunt văzute filmele românești?

Iris Lackner: Filmul românesc în Israel este văzut foarte bine. Atât din partea industriei și a cinematecilor, care caută filmele românești, cât și din partea publicului, care aude că sunt filme premiate în lume și cred că sunt filme interesante. Încă o dată, pentru oameni care înțeleg un altfel de cinema, diferit de cel comercial. Din cauza asta, pentru că nu s-a făcut de mulți ani un program mai mare de filme românești, eu am luat proiectul ăsta și am făcut o ediție foarte frumoasă. A avut loc în aprilie, cu sprijinul ICR Tel Aviv și am arătat la șapte cinemateci nouă filme noi din ultimii doi ani, din nord până în sud, cu mii de spectatori. Filmele au fost: Moromeții 2 (Stere Gulea), Aniversarea (Dan Chișu), Secretul fericirii (Vlad Zamfirescu), Un pas în urma serafimilor (Daniel Sandu), „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (Radu Jude) , Charleston (Crețulescu), Povestea unui pierde vară (Paul Negoescu) și Ghinionistul (Iura Luncașu). Adevărul este că festivalul TIFF are un mare rol în festivalul pe care eu l-am pregătit în Israel, pentru că multe din filme le-am văzut aici. Așa că lucruri foarte bune se întâmplă datorită TIFF-ului, domnului Tudor Giurgiu și datorită Oanei. Tudor Giurgiu a fost și unul din oaspeții festivalului în Israel, a venit ca producător al Moromeții 2, a fost și Dan Chișu cu filmul lui, și Vlad Zamfirescu. Iar publicul s-a bucurat mult să-i audă, să-i vadă, să mai primească la Q&A o altă impresie suplimentară despre filme.

A.M.: Titlurile pe care mi le-ați spus sunt majoritar titluri noi. Plănuiți la un moment dat să aduceți și filme mai vechi? Să extindeți spre istoria cinemaului românesc?

I.L.: Da, împreună cu cinematecile. De pildă, unul din lucrurile pe care vrem să le facem anul viitor este ca, împreună cu noile filme din care am ales deja o parte, să facem un special: să arătăm Moromeții original din ’87, împreună cu Moromeții 2. În afară de asta, am fost rugată de cinemateci să aduc câteva din filmele românești renumite din ultimii 30 de ani, precum Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu), printre altele. Așa că da, avem astfel de planuri. Iar la următoare ediție o să aducem și cel puțin două documentare și filme de scurtmetraje. Ca publicul să poată vedea toată gama de filme care se produc în România.

A.M.: Cum poate fi o cinematografie națională atât de specifică, cu o serie de teme și obsesii specifice relevantă pentru o altă cultură? Cum a fost trecută, din punctul tău de vedere, bariera asta?

I.L.: Trebuie să împart răspunsul meu în două. Întâi și întâi pentru că, spre fericirea mea, filmele din ultimii ani se ocupă cu subiecte umane. Povești care se pot întâmpla oriunde, dar întâmplător sunt pe românește și aici. Spre exemplu Poziția copilului (Călin Peter Netzer) este o situație pe care putem să o luăm în orice loc. Cu cât poveștile sunt mai personale, mai
familiare, toată lumea găsește o anumită legătură. Iar, în ce e legat de Revoluție, istorie, comunism, avem încă o cale de a învăța o foaie de istorie sau de-a înțelege mai bine niște lucruri care, pentru generațiile care n-au trăit perioada aia, să o poată vedea într-un film. Așa că, oricum, filmul românesc, chiar dacă privește în trecut sau în prezent, e relevant și văzut foarte bine.

A.M.: Dumneavoastră aveți vreun film românesc preferat? Din ultimii ani sau din istorie?

I.L.: (râde) N-ar fi corect să spun unul, pentru că sunt mai multe. Mi-a plăcut foarte mult Poziția copilului, mi-au plăcut Secretul fericirii, Cu un pas în urma serafimilor. Dar nu e just să spun că nu mi-au plăcut altele. Sigur că da, sunt foarte multe filme bune. Îmi place ce se întâmplă în filmul românesc. În timpul festivalului am dat și conferințe despre filmul românesc, iar publicul a venit să audă, pentru că e ceva nou, conferințe d-astea n-au existat înainte. Acolo am menționat că unul din lucrurile care sunt foarte interesante la filmul românesc este că nu face reducere. Nu-și face lui însuși reducere, se bagă bine de tot în lucrurile cele mai grele și cele mai provocatoare. Și datorită acestui lucru nu face reducere nici la spectatori, pe care-i pune în fața unei realități și zice: Ok, deal with it! E foarte interesant. Nu are bariere! Nici de subiect, nici de cât de departe poți să mergi. Și nu e mic lucru, e ceva care trebuie văzut, cred eu, ca un avantaj.