E greu să faci o selecţie Sidney Lumet fără să omiţi ceva. Fiecare film al său reţine o mare dilemă a contemporaneităţii: corupţie, înstrăinare, negociere a adevărului… Ele provoacă răni adânci şi totodată vindecă. Au această capacitate de a fi două lucruri opuse în acelaşi timp: problemă şi soluţie, viaţă şi moarte. Lumet priveşte oameni furioşi, supăraţi pe ce se întâmplă în jurul lor, şi vorbeşte despre manipulare cu mult înainte să devină un subiect la modă. Ne invită într-o lume zbuciumată a ecranului (de TV, dar nu numai) şi arată degradarea pe care o suferă chiar şi cei care consideră că ar controla situaţia.
Americanul cântăreşte adevărul, îl întoarce pe toate feţele şi îl chestionează: ce e de fapt şi cine îl deţine? În 12 oameni furioși (1957) şi Decizie limită (1964) opune două poziţionări şi (se) întreabă dacă şi cu ce cost ne putem da complet pe mâna procedurilor: sunt ele perfecte şi imbatabile? Dacă primul se referă la felul cum adevărul devine un produs traficabil în sânul unui juriu însărcinat să stabilească vinovatul unei crime, al doilea interoghează ceva ce acum e din nou fierbinte: ameninţarea unui război nuclear. Sunt ambele procese lungi şi dureroase în care pionii îşi pierd ireversibil bucăţi de suflet în tentativa de a impune propria versiune a realităţii. Lumet ne spune că adevărul nu e întotdeauna colectiv.
Uneori funcţionează mai convingător individual: în Serpico (1973) şi După-amiază de câine (1975), Al Pacino interpretează două roluri emblematice şi, chiar dacă aflate în opoziţie (tâlhar, poliţist), de fapt atât de similare: portretul dureros al disperării celui care se simte abandonat de sistem. Este o temă recurentă în conştiinţa lui Lumet, pe care probabil cel mai concret o zgândărește în Rețeaua (1976), unde un ştirist de la postul fictiv UBS află că va fi concediat. Vestea îl transformă într-un excentric: cu o ultimă tentativă de a ieşi în evidenţă, anunţă că peste o săptămână se va sinucide în direct. Ratingurile explodează!
Filmul anticipează atât de exact naşterea posturilor senzaţionaliste de tip Fox News, încât această premoniţie e aproape înfiorătoare: scandaluri, regula celui care urlă mai tare, fake news, minciuni, manipulări. Pe neaşteptate sintagma e adevărat pentru că a zis la TV devine chestionabilă şi o stare cumplită de paranoia ajunge să ne învăluie: în absenţa integrităţii celor patru puteri în stat, pe cine mai putem crede? Viața pe fugă (1988) vine ca o încununare a setului prezentat la TIFF. Tragicul River Phoenix (o supradoză urma să îl omoare la doar 23 de ani pe fratele lui Joaquin) apare ca protagonist adolescent într-o poveste despre spaimă, traumă şi dedublare – consecvent, Lumet arată o lume unde cuvântul de ordine rămâne supravegherea individului. Urmărindu-i cariera, simţim o realitate cumplită: nedreptatea regulilor ţine această lume, vorba americanului, in line. Costurile? (În)frângerea personală a fiecăruia dintre noi…