De la hotelul unde sunt cazată și până la Centro Kursaal, principala (și cea mai mare) sală de proiecții a Festivalului de la San Sebastian fac 35 de minute pe jos, sau două stații cu 105. În San Sebastian nu există Uber, dar poți oricând închiria o bicicletă sau o trotinetă. Nu iau niciodată autobuzul și plec mereu cu o oră înainte de la hotel – în primul rând pentru că știu că mă voi opri măcar de câteva ori să mă uit la oamenii de pe plajă și în al doilea rând pentru că-mi place să ajung cu 15 minute mai devreme, să-mi iau o cafea de pe drum, să mă opresc opresc lângă intrare și să fumez o țigară înainte de proiecția unui film.
Este 7:40, soarele nu a răsărit încă și deja 1473 de oameni au trecut pe faleza, majoritatea au ieșit la alergat, sunt la 1474-lea, dacă e să mă iau după counterul pe lângă care trec. În San Sebastian pare că viața s-a oprit și acești doi ani de când o pandemie m-a ținut departe de alte țări pe aici nu au trecut. Oamenii zâmbesc mult și fac să pară totul ușor.
Primul film la Kursaal începe la 8:30, sala se umple în mai puțin de 15 minute fără să stăm la coadă, e un flux continuu pe două intrări și o mulțime de plasatoare care te conduc până în dreptul rândului. 900 de benzi cu sigla Festivalului San Sebastian blochează 900 de scaune, aducându-ți aminte de vremurile pe care le trăim, din cele 1800 de locuri ocupăm doar jumătate, cineva îți întinde dezinfectant să-ți cureți mâinile, toți purtăm mască și ne privim de la distanța unui scaun. Se stinge lumina și pe ecran apar unul după altul mesaje despre siguranță în vremuri pandemice, e ca o altă realitate și atunci când simți că te apasă pornește spotul festivalului iar spectatorii aplaudă în ritmul muzicii ca și cum nimic n-a fost, e din nou bucurie, una nouă, de care îmi era dor.
Bucuria de a fi alături de atât de mulți oameni care iubesc cinemaul la fel de mult ca tine, nici un telefon nu sună în timpul filmului, nici o lumină nu te deranjează, nimeni nu pleacă în timpul filmului, nici măcar pe generic. Abia când se face lumină în sală se iese ordonat și distanțat, ușa din spate dă spre plajă, la ocean locuitorii din San Sebastian fac plajă sau surf.
La întâlnirile de industrie se râde și se plânge, ne privim stângaci și nu știm dacă să ne îmbrățișăm, să dăm mâna sau nu, sfârșim prin a ne lua în brațe, suntem totuși în Spania, au trecut doi ani de când nu ne-am mai văzut, doi ani grei în care ne-am încurajat și ne-am plâns unii altora din spatele ecranelor. E viitorul cinemaului în pericol? Ne mai putem face meseriile așa cum ni le făceam înainte? Mai contează tot ce am construit în toți anii ăștia? „Cinematograful este locul care ne aduce împreună, unde am învățat și am evoluat, e locul unde copii noștri vor merge cu prietenii, unde-și vor trăi prima întâlnire sau primul sărut”, spune un coleg pe scenă cu un ton puțin patetic, îl privim cu ochii în lacrimi. Ne îndoim dar vrem să-l credem, de asta suntem toți aici, să învățăm cum mergem mai departe. Va fi mai bine, ne încurajăm unii pe alții zâmbind.