„Raportul pe care îl întreținem cu noi înșine poate fi fundamental nociv”

Credit foto: Adi Bulboacă

Câmp de maci, lungmetrajul de debut al lui Eugen Jebeleanu, e despre diferență și neacceptarea ei. Un joc de oglinzi în care protagonistul e prins și reacționează violent, așa cum o fac și cei care protestează împotrva „filmului cu lesbiene”. Conflictul cu pricina a avut loc în 2003, în sala de cinema de la MȚR. Doar că, lucrurile sunt mai nuanțate pentru personajul principal al filmului, care e trimis alături de colegii jandarmi, să restabilească ordinea. De aici tensiunea și umanitatea filmului, pe care îl puteți vedea în toamna asta la cinema.

Ce a însemnat pentru tine trecerea de la teatru la film?

Este o punte mai degrabă, fiindcă nu îmi doresc să renunț la teatru. Acest proiect a însemnat însă debutul meu în film și îmi doresc să continui și în zona asta de expresie.

Câmp de maci e un film de interior, și la propriu și la figurat. Ce a fost cel mai greu la filmul tău?

Cred ca a fost important să păstrăm o tensiune pe orizantală care să fie susținută atît de actori, de felul în care filmam, de concepția regizorală și dramaturgică prin punerea în spațiu a unei atmosfere cât mai aproape de realismul documentar și a încerca să păstrăm atenția pe Conrad, pentru că întreaga poveste este filtrată prin perspectiva lui.

Filmări ”Câmp de maci”, credit foto: Silviu Gheție

Cum ați lucrat, ați avut un scenariu bătut în cuie sau ați și improvizat?

Inițial, Ioana Moraru, scenarista filmului, a venit cu o variantă de scenariu destul de solidă, iar după întâlnirea cu mine lucrurile au evoluat până s-a ajuns la draftul final, fiind un proces care a durat mai mulți ani. Cred că, în total, au fost peste 15 drafturi. S-a improvizat la repetiții și unele lucruri au fost adăugate în scenariu. dar per total nu au fost modificări majore o dată ce am început lucrul cu actorii, iar la filmari s-a respectat textul definitiv.

Personajul tău e extrem de credibil Nu mai contează doar orientarea lui sexuală, ci acea derivă interioară, sentimentul că e diferit, cu care spectatorul empatizează ușor. Cum ai ajuns la varianta asta de erou sau antierou, mai degrabă?

Îmi doresc să aduc de ani buni în centrul poveștilor pe care le expun, fie că vorbim de teatru, operă sau film, personaje non eroi care să aibă o voce în peisajul actual. Cred că trebuie să lansăm și aceste ficțiuni care se concentrează pe minorități să existe, fara să facem din asta ceva exotic sau un subiect arzător. Mă interesa la rolul lui Conrad doza sa de umanitate, dar și de homofobie internalizată, dificultatea de a trăi cu sine, iar pentru asta am căutat să nu facem un personaj de compoziție, ci mai degrabă să încarnăm povestea unui om bântuit care trăiește cu această „rușine” de a fi homosexual, de unde și neasumarea sa.

Mi-a plăcut umanitatea și onestitatea poveștii. Cine greșește și cine are dreptate în filmul tău?

Mă bucur că se simte această vulnerabilitatea poveștii, care vine din sinceritatea discursului și a felului în care ne-am raportat la această ficțiune. Am dorit ca oamenii să nu fie etichetați ca fiiind vinovați sau călăi și victime. Cred că lucrurile sunt mai nuanțate de atât și aș spune că se greșește în educație, în felul iî care se răspândește informația și se amestecă borcanele. Cred că se poate ca un om să fie creștin și gay ataâa vreme cât găsește liniștea dintre aceste două aspecte. Personajul lui Radouan Leflahi (Hadi) este musulman practicant și este homosexual, iar acest lucru nu pare să fie o problemă, fiindcă identitatea lui este determinată de aceste lucruri fara să fie cenzurat în vreun fel. Aș spune, deci, că raportul pe care îl întreținem cu noi înșine poate fi fundamental nociv, iar educația contribuie la această percepție toxică a înțelegerii diferenței.

Ce mai înseamnă asumarea? Când vine vorba de viață și de artă?

Asumarea e un termen esențial în artă, cred eu și, personal, mi-e greu să fac diferența dintre om și artist. În viață, însă, cred că e libertatea fiecăruia să își asume sau nu identitatea sexuală, însă, în artă, cred că suntem responsabili pentru modul în care redăm povești pe anumite teme, iar asumarea discursului politic sau social este obligatorie fiindcă purtăm vocea unei întregi comunități.

Care e reacția de după film care te-a emoționat cel mai tare?

Cred că cea mai impresionantă proiecție a fost la Muzeul Țăranului Român, fiindcă de acolo își ia seva narațiunea filmului, iar prezența unor spectatori care au asistat și la intreruperea filmului din 2013 din aceeași sală a făcut ca totul să capete sens. Cu atât mai mult, această proiecție a fost organizată cu sprijinul Asociației Accept, iar datorită lor a fost prezentă la Q&A și o avocată care se lupta pentru cauza drepturilor persoanelor LGBTQI+ din Romania, iar acest gest nsemna nu doar unul artistic, ci și unul profund activist. Mărturisirile unor spectatori despre propria lor dificultate de a se împăca cu orientarea lor sexuală și mulțumirea primită din partea lor de a fi realizat acest film au fost poate cadoul cel mai frumos pe care îl puteam primi ca gest de recunoștință.

Ce urmează?

Lucrez în acest moment la un nou proiect de lungmetraj, care e în pregătiri deocamdată și care va fi produs de aceeași casă de producție, la noi proiecte de teatru în România și Franța și voi susține mai multe ateliere pentru studenții regizori și actori.

Leave a comment

Your email address will not be published.