Aniversarea celei de-a 20-a ediții este un mix de proiecții indoor și outdoor ca-n vremurile bune. Directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov, ne oferă profilul celor zece zile de proiecții.
APERITIFF: Recent a fost difuzată pe TVR Cluj o serie despre istoria TIFF, la aniversarea a 20 de ediţii. Ce sentimente îţi oferă acele momente când te uiţi înapoi şi cât de repede a trecut pentru tine timpul?
Mihai Chirilov: Un lucru mi-a fost clar văzând câteva episoade din seria dedicată TIFF-ului de către cei de la TVR Cluj (bravo pentru inițiativă!): arhiva lor de materiale filmate e mult mai tare și mai bine organizată decât memoria mea fragmentată, în care amintirile fie stau claie peste grămadă, fie sunt distorsionate sau chiar complet îngropate. După 19 ediții de festival, amestec deja anii între ei și cam tot așa sunt și sentimentele mele retrospective: amestecate. Nostalgie – pentru cei care eram la început, inconștienți și ambițioși să dovedim că se poate. Emoție – când mă gândesc la toți cei care au venit la TIFF și astăzi nu mai sunt. Recunoștință – pentru publicul care a crescut o dată cu noi și pentru toți cei care ne-au ajutat pe drumul ăsta lung. Și, nu în ultimul rând, mândrie – atunci când văd cum s-a transformat Clujul în aceste două decenii. Unele momente par din altă viață, altele parc-ar fi fost ieri. Timpul e relativ.
Ştim că anul trecut festivalul s-a transformat forţat într-un festival Open Air. Vorbim despre locaţii, abordări, strategii inedite. Ce se păstrează din noutăţile găsite atunci pentru acest TIFF.20?
Spre deosebire de 2020, când TIFF-ul a avut loc exclusiv în aer liber, pentru a corespunde normelor în vigoare la data respectivă, devenind singurul festival internațional major al verii care s-a putut lăuda cu o desfășurare fizică, aniversarea celei de-a 20-a ediții este un mix de proiecții indoor și outdoor ca-n vremurile bune. Spațiilor consacrate de proiecție în aer liber (Piața Unirii, Iulius Mall, Muzeul Național de Artă) li s-au adăgat cele de la USAMV si UBB, introduse în schemă anul trecut, cu câte o prezentare pe seară. De pildă, gazonul generos de la USAMV (care anul trecut a găzduit proiecția sold-out cu Malmkrog al lui Cristi Puiu) va fi locul predilect al proiecțiilor cu filme românești eveniment cum ar fi Întregalde de Radu Muntean, Tata mută munții al lui Daniel Sandu sau Spioni de ocazie al Oanei Giurgiu. Curtea cochetă de la UBB e rezervată noilor documentare străine și românești. Există însă și două noutăți absolute pe harta TIFF-ului din acest an: pitorescul tăpșan de pe deal, la Cetățuie, în vecinătatea hot-spot-ului Electric Castle (Secret Garden) și, pentru prima oară în istoria festivalului, o locație în aer liber din comuna învecinată Florești, care va prelua în mare parte filmele de mare public din Piața Unirii (printre care deschiderea cu Dineu cu vecinii de sus, noul documentar de senzație România sălbatică sau Oscarul pentru film străin din acest an, comedia daneză Încă un rând.) Cetățuia va fi rezervată preponderent publicului tânăr și filmelor cu twist muzical gen documentarele despre Tina Turner și trupa fenomen Blană Bombă, dar și comedia spaniolă retro Explozie cu cântec pe acordurile hiturilor Raffaellei Carra (recent dispărută dintre noi).
În ciuda greutăţilor profesioniştilor din domeniu, iată că putem vorbi despre ediţia cu cele mai multe filme româneşti. Cred că toată lumea e interesată de direcţiile în care o ia breasla de la noi. Cum putem recepta această bogată ofertă? Ce să nu ratăm?
Într-adevăr, pandemia și lipsa unui sprijin aplicat venit din partea guvernanților aproape că au pus pe butuci producția autohtonă. În mod paradoxal însă, am avut un record de înscrieri românești la această ediție (probabil că efectele pandemiei se vor resimți peste 2-3 ani). A contat și faptul că multe dintre filmele terminate anul trecut au stat în expectativă, sperând la o lansarea fizică într-un festival important și la redeschiderea cinematografelor după domolirea tăvălugului pandemic. Așa se face că în acest an prezentăm peste 40 de filme românești în programul TIFF-ului care, poate mai manifest decât niciodată, și-a propus să întindă o mână de ajutor și să ofere o platformă de expunere unui număr mai mare decât de obicei de filme autohtone.
După așa numitul an al documentarelor care a fost 2020 (Colectiv și Acasă, My Home), era de așteptat o ofensivă a genului la această ediție, cu producții dintre cele mai diverse: fie documentare la persoana întâi care depășesc inteligent arealul autobiografic și capătă valoare universală (Noi împotriva noastră de Andra Tarara, Holy Father de Andrei Dăscălescu și Omul cu umbra de Dragoș Hanciu), fie filme pe subiecte provocatoare (atât în formă cât și în conținut), tratate extrem de creativ cum sunt reconstituirile istorice în cheie de foto-roman din Spioni de ocazie sau experiențele terapeutice limită din În mijlocul meu, vocea de Andra Hera. Există apoi acele filme destinate marelui public și succesului de box-office cum sunt remake-ul românesc la Perfetti sconosciutti, comedia de interior Complet necunoscuți” de Octavian Strunilă, action-ul dramatic în decor montan Tata mută munții, thriller-ul polițist Neidentificat de Bogdan George Apetri, filmele de copii Străjerii Deltei de Liviu Marghidan și Copacul dorințelor de Andrei Huțuleac sau documentarul geografic România sălbatică, deja un campion la pre-sale. Nu în ultimul rând, filmele de festival, cu impact imprevizibil la public, dar deja proiectate și premiate în manifestări internaționale de prestigiu: Întregalde de Radu Muntean (proaspăt lansat la Cannes), #dogpoopgirl de Andrei Huțuleac, După 40 de zile de Andrei Gruzsniczki, Câmp de maci de Eugen Jebeleanu, independentul made-in-Cluj, Toni și prietenii săi de Ion Indolean, satira electorală Berliner de Marian Crișan sau Otto Barbarul de Ruxandra Ghițescu. Pare că filmul românesc e la răscruce de drumuri, fiecare bifurcație având avantajele ei.
Să trecem şi la perla coroanei. Ce uneşte cele 12 filme din competiţia internaţională?
Nu există neapărat un liant, altul decât că aparțin unor cineaști tineri aflați la primul sau al doilea film. Dacă totuși ar fi să le strâng forțat sub aceeași umbrelă, aș spune că majoritatea sunt povești de dragoste intimiste și neconvenționale, și că în toate există un twist – stilistic sau narativ – care îți trage preșul de sub picioare. TIFF ne-a obişnuit prin faptul că surprinde mereu. De data asta, o noutate vine din lumea serialelor, pentru care ai dedicat o secţiune specială. În era platformelor de streaming, pare un pas logic, nu? E un pas logic (constrângerile vieții în pandemie aproape că au devenit sinonime cu benefica evadare mentală cauzată de binge-ingul de seriale) pe care alte festivaluri l-au făcut deja. Nu mergem însă neapărat pe cele mai logice opțiuni, adică acele seriale de care a auzit tot consumatorul de gen și care nu mai au nevoie de expunere suplimentară.
Colegul meu Laurențiu Paraschiv, curatorul secțiunii, a făcut o treabă foarte bună săpând întreg mapamondul în căutarea celor mai incitante titluri aflate sub radar, propunând o selecție eclectică de genuri și formate, cu acoperire geografică extinsă (din Rusia în America de Sud, din Scandinavia în Europa de Est etc). Majoritatea titlurilor din această nouă secțiune VA URMA vor funcționa cu titlu de aperitiv (prezentând în festival doar primul episod), dar există și ceea ce se cheamă meniu complet, atât Trupa de intervenție de Rodrigo Sorogoyen (Trofeul Transilvania pentru Stockholm), cât și miniseria web cehească #martyisdead (Premiul Emmy) fiind proiectate integral.
Dintre toate evenimentele organizate, pentru care eşti cel mai nerăbdător? Pe care îl aştepţi cu cea mai mare emoţie?
Am o slăbiciune pentru muzica islandeză și pentru filmul mut Oameni duminica, drept care cine-concertul Mum de la Bonțida din primul weekend îmi merge direct la suflet. (Regret anularea gig-ului La Haine pe muzica celor de la Asian Dub Foundation – “mulțumim”, Corona! – dar… tot răul spre bine!)
Anunţarea venirii lui Sergei Polunin ca invitat special al ediţiei este o alegere îndrăzneaţă. Cum l-ai descrie pe acest „băiat rău” al baletului mondial?
Documentarul din 2017, Dancer de Steven Cantor, pe care TIFF îl proiectează în onoarea lui, poate răspunde la această întrebare mai bine decât aș face-o eu. Înțeleg chiar că o continuare a acestui documentar, Dancer 2, e în lucru, în regia lui Anton Corbijn. Chiar am văzut o mostră recentă din el pe YouTube, în care clipangiul predilect al trupei Depeche Mode a filmat un nou clip pentru piesa In Your Room – performanța coregrafică a lui Polunin e absolut hipnotică și zdrobitoare. Polunin e un artist complet și complex și, într-adevăr, o personalitate controversată – atât de controversată încât unii m-au întrebat, cu reproș apăsat, de ce a fost invitat. Trec peste tendențiozitatea implicită și nelalocul ei în context strict artistic și vă invit să-l vedeți dansând în carne și oase și să vă lăsați zdrobiți de show.
Ce reprezintă pentru tine Focus Spania şi strângerea legăturii cu prestigiosul festival din San Sebastián?
E ocazia perfectă de a pune în valoare o cinematografie vitală cum este cea spaniolă, în plus beneficiind de un parteneriat instituțional care a funcționat brici, facilitând nu doar accesul la filme dintre cele mai diverse (incluzând aici și retrospectiva Berlanga), ci și prezența unei impresionante delegații spaniole de cineaști. Și mai e ceva: Festivalul de la San Sebastian este favoritul meu absolut în materie de festivaluri internaționale, grație unei selecții temerare (care privilegiază cinematografia latină, atât de gustată la TIFF), dar și a locului însuși, cochet, pictural, cu o gastronomie impecabilă și cu proximitatea ademenitoare a Oceanului.
Pentru final, aş dori să te întreb care sunt recomandările, must see-urile lui Mihai Chirilov pentru TIFF.20?
Pentru că suntem la a 20-a ediție, iată 20 de recomandări, într-o ordine complet aleatorie: Nu mai vine potopul (cea mai bună scenă de cooking, și nu, nu e în secțiunea Film Food!), Asta-i viața (Florin Piersic jr, absolut delicios), Conferința, Poveste de iarnă, Noua ordine (Atenție, șoc la orizont!), Aviva (Atenție, nuditate la orizont!), Misterul flamingoului roz (fun, fun fun!), Trupa de intervenție, Întregalde (neprofesionistul Luca Sabin, o revelație incredibilă!) Spioni de ocazie, Neidentificat, Călăul, Vocea umană, Încă un rând, Flori pierdute (mare nevoie de Kleenex!), Punct mort, Lecții de persană (cel mai tare final de film, iar Kleenex), Dineu cu vecinii de sus (și cu orgasmele lor atomice), Baby (bine că nu-s mamă!) și dublul cine-concert Malombra.