TIFF 2020. Spălaţi-vă pe mâini, purtaţi mască, păstraţi distanţa. Rămâneţi în siguranţă. Dar nu uitaţi să vă uitaţi la filme riscante.
În timpul unui asemenea bombardament mediatic despre importanţa siguranţei, poate merită subliniate şi avantajele temerităţii: omul n-ar fi ajuns nicăieri dacă ar fi rămas în zona de confort. Foamea l-a scos pe homo sapiens din peşteră, dar şi curiozitatea. De atunci, ne scindăm între nevoia de securitate şi cea de-a experimenta. Cele mai reziliente fiinţe, sunt, aşa cum le numea antropologul Nassim Nicholas Taleb, „antifragile”. „Şocurile le ajută să crească şi să prospere atunci când sunt expuse la volatilitate, la întâmplare, dezordine, stresori, dragoste, aventură, risc şi nesiguranţă.”
Oricât de precauţi am fi, în fiecare zi luăm decizii riscante, fie că hotărâm să avem încredere într-un necunoscut, fie că ne deschidem inima fără să ne gândim la consecinţe. E ceea ce-a spus şi Mihai Chirilov în discursul de deschidere, citându-l pe Cardinalul Newton: dacă nu ne-am fi asumat riscuri, n-am mai fi putut zbura (cardinalul vorbea figurativ, pentru că a murit înainte ca fraţii Wright să se desprindă, curajos, de la pământ).
Artele în general, cinematograful în particular, mor dacă nu ies din zona de confort intelectual. Nu vorbesc aici de entertainment-ul de masă, prizonier al clişeelor, ci de acel gen de cinema pe care-l cultivă TIFF-ul: complex, matur, aventuros. Însă certitudini şi reţete infailibile nu există nici măcar la nivel de blockbustere: poţi adapta cea mai populară bandă desenată, poţi distribui cele mai hot vedete sau investi trilioane în efecte speciale şi în marketing şi tot sunt şanse să dai greş. Chiar şi aşa, filmul a supravieţuit unor „apocalipse” consecutive şi mereu, cineva, undeva, îi cântă prohodul.
A rezistat pentru c-a îmbrăţişat schimbarea continuă. Chiar de la început, a fost o afacere riscantă: mari investitori au pariat pe o artă căreia nimeni nu-i dădeau o şansă în afară distracţiei de bâlci.
Hollywoodul s-a întemeiat pe îndrăzneala unor pioneri vizionari care şi-au pus averile la bătaie. Erau entuziaşti şi iubeau filmul şi n-aveau mentalitatea de contabili a mogulilor de azi, care nu se gândesc decât la bilanţul final. Aşa s-a născut şi TIFF-ul. Iar capodoperele, prin sfidarea convenţiilor narative sau vizuale. E ceea ce face de-o viaţă iconoclastul David Croneneberg, poetul mutaţiilor fizice, a cărui peliculă, Crash, o puteţi vedea sâmbătă, într-o versiune restaurată. Cronenberg amestecă fobiile despre îmbătrânire, boală şi diformitate cu ororile potenţiale ale tehnologiei. Nu există nimic “călduţ” sau feel good în opera canadianului, poate cel mai trupesc, mai “corporal” regizor actual; peliculele sale se bălăcesc în imagini groteşti, în voyeurism şi leagă sexul de violenţă. Numai începutul lui Crash e antologic: o femeie îşi presează sânul de carcasa de metal a unui avion, apoi îi linge vopseaua, în timp ce se lasă, la rândul ei, linsă de amant. Cele mai multe dintre filme tratează deformarea trupului sub impactul tehnologiei. „Be afraid. Be very afraid” e tagline-ul pentru The Fly, unde un experiment ştiinţific o ia razna şi transformă un savant într-un mutant om-muscă. Maestrul şi-a făcut o carieră din subiectele risqué, fără să-i pese de reacţia establishment-ului (sau contând pe ea): . „Există violenţă implicată în toate formele de sexualitate şi o sexualitate implicată în orice tip de violentă.” Personajele lui Crash sunt atrase de extazul şi de adrenalina pericolului – o consecinţă a angoasei burgheze şi a unei vieţi prea sigure, prea comode. Dorinţa de-a se simţi vii îi împinge să recreeze accidente faimoase de maşini şi să intre în starea de transa ce se instaurează atunci când sunt depăşite inhibiţiile personale şi sociale… „Aceeaşi complusie este deseori asociată cu sexul şi experimentată de hoţii de magazine, de pariori, drogaţi, cascadori şi alţi dependenţi de obţinerea plăcerii prin risc. Crash este orice, numai pornografic nu: vorbeşte despre mintea umană şi despre cum devenim sclavii unor anume lucruri care ne excită şi ne iertăm fărădelegile”, scria criticul de film Rogert Ebert. Într-un interviu, regizorul surprinde perfect dualitatea artistului ce osciliează, într-o manieră mai agitată decât omul normal, între dorinţa de explorare şi cea de stabilitate.
„Toată arta e subversivă, dar ai nevoie de statornicia burgheză ca să duci la bun sfârşit ceva atât de complex, de industrial, ca un film, Nu poţi fi un sălbatic nebun şi drogat şi să faci filme. Nimeni nu va pune bază în tine, nimeni nu-ţi va încredinţa banii săi şi nu vei putea să legi nimic.”
Aşadar, aruncaţi-vă orice precauţie cinematografică în aer. Asumaţi-vă riscul de a fi şocaţi sau dezgustaţi de acest film provocator. Dar nu uitaţi să purtaţi mască.