Apa ca un bivol negru, un film-manifest

Interviu cu Dan Piţa

Experienţă singulară în contextul cinematografiei româneşti, documentarul Apa ca un bivol negru, care descrie pe ecran catastrofa inundațiilor devastatoare din primăvara anului 1970, are reputaţia unui film-manifest, afirmând o estetică şi o atitudine etică asociate unei noi generaţii de cineaşti, denumită „generaţia `70”. Filmul realizat în condiţii de front de un grup de tineri cineaşti absolvenţi ai IATC (UNATC-ul de azi), „înarmaţi” doar cu nişte camere de filmat şi aparatură elementară a reuşit, la ora premierei din 1971, să genereze o unanimă recunoaştere din partea criticii de specialitate din România, dar și din străinătate, mai ales pentru că ieşea din tiparul oficial al documentarului epocii. Tinerii au avut iniţiativa acestui proiect al cărui subtitlu, Despre oameni şi ape, revelează intenţiile autorilor de a surprinde cât mai cinstit şi mai expresiv consecinţele dezastrului care a lăsat în urmă sute de morţi şi imense pierderi materiale. Grupul de semnatari din care făceau parte absolvenţii de regie Dan Piţa, Mircea Veroiu, Youssouff Aidaby, Petre Bokor, Andrei Cătălin Băleanu, de imagine – Iosif Demian, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Puiu Marinescu, – sau de filmologie – Stere Gulea, Roxana Pană – alături de monteurul Dan Naum, compozitorul Teodor Mitache, sunetistul Bogdan Cavadia au pornit în aventura unor filmări în condiţii periculoase, fără scenariu, înregistrând realităţile dramatice cu o mare voinţă de autenticitate, dar şi cu o viziune estetică înnoitoare. Regizorul Dan Piţa releva, în cartea-interviu consacrată lui de Titus Vîjeu (Cinema, cinema, cinema… Dialoguri cu Dan Pița), importanţa modelului neorealist, al lui Roberto Rossellini în special, care a „transformat strada în platou de filmare, după regulile inventate atunci de el”. În avanpremiera relansării la TIFF a copiei restaurate a documentarului l-am rugat pe Dan Piţa în primul rând să aprofundeze această idee.

La Apa ca un bivol negru noi n-am avut niciun scenariu iniţial. Am avut doar evenimentul. Am filmat întâi la Brăila, apoi ne-am dus în Transilvania, la Sighişoara. Talentaţii operatori Demian, Tănase, Mărgineanu, Marinescu filmau la comanda noastră, uneori „în orb”, fără să vizeze, bazându-se pe ceea ce le relatam noi. Aşa am filmat genericul şi recuperarea soldatului înecat şi altele, inventam pe loc un cinema pe care nu-l mai făcusem. Împreună cu noi au venit şi nişte soldaţi, purtând costum de scafandru, pentru a-şi căuta camaradul dispărut. Existau multe riscuri. Făceam un altfel de cinema, în afara studiourilor. Ca pe front. Despre siguranţa noastră personală era greu de vorbit. Ca şi despre cea a aparaturii.

Filmul are şi nişte particularităţi stilistice interesante, o anume unitate de stil, în ciuda numeroşilor autori. George Littera caracteriza inspirat această estetică realistă bazată pe asocierea ˝documentului crud cu vibraţia lirică, descrierea voit rece a faptului cu emoţia copleşitoare a confesiunii, constatarea cu implicarea”. (în revista Cinema, nr. 6, iunie 1971). Cum aţi ajuns la această unitate de stil?

Deşi am filmat în mai multe locuri şi în momente diferite ale dezastrului, deşi aveam filmări disparate, am ajuns la concluzia că nu putem face un film de montaj. Deşi am pornit fără scenariu, am ajuns să facem un scenariu ad-hoc. Eu luam declaraţii de la oameni şi abia când am pus textul cap la cap ne-am creat un schelet de film. Am lucrat apoi aproape un an alături de Mircea Veroiu la montaj, am urmărit „firul” narativ oferit de evenimente. Am încercat diferite variante. A fost importantă şi contribuţia lui Andrei Cătălin Băleanu, care a adus muzica lui Albinoni, pe care am combinat-o şi cu fragmente din Wagner (greu de recunoscut în varianta interpretării mai lente pe care am ales-o) şi din George Enescu.

Pentru că la ediţia cineclubului revistei „Film” consacrată anul trecut acestui documentar au apărut unele divergenţe între părerile principalilor semnatari, reuniţi după decenii, în răspunsul la întrebarea „a fost sau nu un film-manifest?”, reiau întrebarea pentru Dan Piţa. Cum apare azi filmul care a marcat debutul colectiv al generaţiei ’70?

Filmul poate fi considerat un manifest în primul rând pentru că a fost iniţiativa noastră, un film născut din nevoia noastră de a depune mărturie cu mijloacele filmului despre un eveniment devastator. Apoi, e şi filmul pornit din atitudinea noastră comună faţă de cinema-ul românesc predominant la vremea aceea. Noi am fugit de platouri, de filmele de capă şi spadă sau istorice care se făceau atunci şi nu ne plăceau. Eu l-am numit chiar la data premierei film-manifest, într-un interviu pentru revista Cinema.

Apa ca un bivol negru a devenit manifestul unei generaţii ai cărei reprezentanţi au avut, în urma acestui debut colectiv, un drum scurtat spre debutul individual. Lucia Olteanu, directoarea de atunci a Studioului Buftea, are meritul de a fi avut încredere în noi şi de a paria pe reuşita noastră. Ea a fost susţinută şi de Ion Brad şi de Florian Potra, care ne-a fost şi profesor.

Aş mai pune o singură întrebare, legată de un alt film inspirat de o catastrofă naturală din filmografia ta, Mai presus de orice, o docudramă realizată în colaborare cu Nicolae Mărgineanu, despre marele seism din 1977, dar care, din păcate, nu a fost lansată pe ecrane. A fost realizat acest film dintr-un impuls asemănător (să zicem motivat de spirit civic) cu cel care a dus la realizarea Apei ca un bivol negru ? Oricum, aş propune ca festivalul TIFF să organizeze redescoperirea acestui film la ediţia următoare.

Împreuna cu Nicolae Mărgineanu am crezut că e de datoria noastră să facem un film în memoria lui Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *