Cu ocazia premierei la TIFF a filmului Green Light, inclus în secțiunea No Limit, regizorul Pavel Cuzuioc vorbește despre întâlnirea cu medicul psihiatru Johann Friedrich Spittler, dificultatea filmărilor și zonele gri ale legislației privind asistența la suicid.
Ce v-a motivat să realizați acest film?
Curiozitatea. Am aflat printr-un podcast despre Dr. Spittler și am fost fascinat de faptul că există persoane care examinează persoanele care solicită asistență la suicid și mă gândeam ce persoană trebuie să fii ca să poți face asta, ce conștiință trebuie să ai, ce angajament trebuie să-ți iei, cât de imparțial poți să fii, cine îți permite să dai undă verde sau nu, cuiva care vrea să primească un astfel de serviciu. Atunci l-am abordat, m-am văzut cu el, i-am povestit ce aș vrea să fac și toate lucrurile s-au aranjat într-un fel în care mi-am permis să pot lucra.
Care a fost cea mai mare dificultate pe care ați întâmpinat-o?
Tot filmul a fost greu de dus, psihic. Nu a fost ușor să asculți toate poveștile astea, să se vorbească permanent despre acest subiect, despre moarte, să asculți poveștile individuale ale fiecăruia, suferințele fizice, psihice, drame, traume. Toată încărcătura a fost complicată.
Pe pacienți cum i-ați convins să apară în film?
Nu i-am convins. Dr. Spittler a intermediat contactul cu ei. Unii au refuzat din prima, alții au spus da și alții au vrut să afle mai multe despre proiect sau chiar să vadă ce am mai făcut eu anterior, să mă cunoască, ceea ce s-a și întâmplat în câteva cazuri. Camera funcționează uneori ca cineva care poate să te asculte, un interlocutor, psiholog, psihoterapeut sau ca o armă de care fug toți.
Cum credeți că se raportează filmul la situația din România?
Filmul nu se raportează la situația din România. Cum se interpretează acest subiect în România, poate e diferit, dar e diferit pentru că e un alt stat, e o altă societate. Suntem diferiți de populația țărilor unde legislația permite asistență la suicid. Nu există asistență la suicid în România, dar există suicid.
Care a fost sursa principală de inspirație după care v-ați construit filmul?
Personajul principal. Pentru mine, inspirație e un termen foarte vag. E ceva în interior care te face curios să afli ceva. Și pe mine personal asta m-a făcut curios. Poate alții deja știu foarte multe despre subiect și nu e nimic interesant în el sau în el încep altceva. Pe mine m-a făcut curios doctorul, personajul în sine, omul. Cum ajungi să poți lua astfel de decizii, să examinezi oameni, să asculti poveștile astea în mod constant, ani de zile, să lucrezi cu dedicație absolută.
Ce părere aveți de legea în vigoare acum în Germania?
Despre lege nu pot să am o părere. În Austria, legea este mult mai bine reglementată; există mai puține zone gri. Oamenii care oferă astfel de servicii sunt mult mai asigurați și știu exact când ar putea încălca legea. În Germania este mult mai liberală, deci e și mai mult loc de interpretare, inclusiv de a face greșeli sau de a abuza. Mi-am dat seama că noi toți ne dăm cu părerea despre foarte multe chestii, vorbim despre tot, că e corect, că nu, dezbatem un subiect la care poți să ai o părere mai exactă doar atunci când ești pus în situația aia și de multe ori sunt doar niște proclamații etice, morale. Cred că nici eu nu pot să spun exact cum aș face în cazul în care aș fi într-o situație în care ar trebui să aleg asistență la suicid sau nu, dar mi-aș dori să am acest drept.
Marți, 16 iunie, ora 12:15 – Universitatea Sapienția