Prezentat în premieră absolută la TIFF, Spioni de ocazie spune povestea fabuloasă a unor cetăţeni evrei simpli care au fost paraşutaţi pe post de spioni în al Doilea Război Mondial în Europa de Est. Alături de o echipă foarte mare, Oana Giurgiu a regizat acest documentar construit atipic, din reenactmenturi fotografiate şi materiale de arhivă. AperiTIFF a stat de vorbă cu ea. Vă invităm să vedeţi ce a ieşit!
AperiTIFF: Atât debutul dumneavoastră în regie, Aliyah DaDa, cât și Spioni de ocazie acoperă subiecte din istoria poporului evreu. De unde acest interes şi cu ce aşteptări ar trebui să vină spectatorii?
Oana Giurgiu: Eu sunt pasionată de istorie, e pur și simplu un interes. Am descoperit povestea din Aliyah DaDa întâmplător și de fapt ea m-a subjugat. Adică am descoperit ceva și din ceva am intrat în altceva, a fost așa ca un soi de O mie și una de nopți. De aceea filmul a ieșit atât de stufos, dar chiar atât de stufos cum a fost tot a trebuit să arunc o bucățică mare din el.
La un moment dat, acum cinci, șase ani mi-am dat seama că povestea aia pe care am aruncat-o e o poveste atât de interesantă încât merită explorată. Am fost din nou captivată de ea și așa a ieșit filmul ăsta după cinci ani. Nu e un interes anume. Am plecat repede din curiozitate la primul film și al doilea decurge din primul. Am stat și eu și m-am întrebat totuși de ce în direcția asta. La prima mână ai spune că mă pasionează istoria poporului evreu, dar de fapt practic prin acești oameni descoperim propria noastră istorie. În filmul ăsta nu e vorba doar despre istoria României, e vorba și de istoria țărilor învecinate: statele din fosta Iugoslavie, Ungaria, Slovacia, toate sunt în aceeași oală cumva. Și m-am mai gândit de ce. Ce am descoperit eu făcând filmele astea este că, practic, în cultura evreiască amintirile se păstrează, lucru pe care noi îl facem mai puțin în cultura noastră.
Cum a decurs identificarea subiectului și cercetarea în sine? De la ce a pornit ideea?
Povestea începe de la o informație pe care deja o aveam despre niște oameni din Palestina care au activat aici în România pentru a înlesni imigrația evreilor către Palestina. Era ilegal din mai multe puncte de vedere. Oamenii ăștia despre care aflasem eu erau ilegali în România și foarte greu au reușit să plece de aici undeva în 1949. Știam o poveste de spionaj: cum au ieșit ei din țară, cum s-au urcat în tren, cum au transformat pașaportul cuiva în pașaportul lor și așa mai departe. Mi s-a părut foarte interesant să aflu mai multe.
Apoi am descoperit povestea acestor parașutiști care au fost lansați în România de către britanici în timpul războiului, când România era în alianță cu Germania. Au fost parașutați în spatele frontului; un act de mare curaj pentru orice soldat, atâta că ei nu erau soldați, ei erau civili, niște oameni simpli care făcuseră niște cursuri de parașutism și transmisiuni timp de câteva luni. Se aruncaseră în aventura asta complet în gol. Am încercat să aflu cum și de ce au ajuns în situația asta. Am aflat un episod și încercând să descopăr cum s-a petrecut respectiva poveste m-am tot dus în minus, în minus până am ajuns aproape ca episodul respectiv să nu intre în film. Ceea ce, de exemplu, acum s-a și întâmplat. Am hotărât ca filmul să se termine odată cu războiul. Episodul de la care am plecat, ce se petrecuse în 1949, nu a mai încăput în film. Nu-mi tai o mână că s-ar putea să-l fac și pe al treilea pe aceeași temă și tot mă va întreba cineva de ce mă interesează istoria poporului evreu.
În cinematografia românească, momentele de reenactment nu sunt ceva foarte comun. Cum a fost să le construiţi şi cum aţi lucrat cu actorii?
Cum spuneam, e povestea unor oameni care nu mai există de mult. Nu aveam imagini cu care să ilustrez poveștile lor personale. Am petrecut foarte mult timp încercând să descopăr cum aș putea spune povestea asa, cu ce suport de imagine aș putea să o fac. Am urmat cursurile unui workshop organizat de Centrul de documentar balcanic de la Sofia și-mi aduc aminte că atunci aveam tot felul de idei, și eu și colegii mei, dar niciuna nu-mi plăcea pentru că ceea ce încercam era să evit reenactment-ul. Mi se par foarte proaste şi false filmele în care se reconstituie.
La un moment dat am avut o întâlnire la Budapesta cu Péter Forgács și aproape, aproape că ajunsesem și eu la o vagă idee, dar cu el am desăvârșit acest lucru. Am hotărât să fac reenactment-ul, dar cu suite de fotografii, nu filmat, și să păstrez ideea de alb-negru care se cuplează bine cu imaginile de arhivă, pe care până acum nu le văzusem. Am încercat și pe grafică să avem aceeași notă retro.
Nici folosirea de colaje nu este ceva extrem de comun în filmele româneşti. Dumneavoastră o folosiţi în ambele filme pe care le-aţi regizat. Ce vă oferă în mod special această practică?
Eu sunt jurnalist. Tot ce am făcut eu înainte să fac filmele astea a fost foarte realist, mai degrabă în zona de ciné-verité decât să construiesc așa vizual. Pentru mine, documentarul e un fel de hobby așa că mi-am permis să mă joc. Nu am plecat la drum cu un demers neapărat artistic, ci din dorința de a spune această poveste personală. Povestea spionilor mei pleca de la niște fotografii deja existente. Ei se jucaseră o vreme, au fost ca niște copii plecați în tabără și își făcuseră fotografii prin locurile unde și-au petrecut timpul liber. Erau foarte frumoase și foarte vii fotografiile alea. De asta, mi-ar fi părut foarte rău să nu continui povestea într-o astfel de direcție. Mă las cumva dusă de val și de ce-mi dă povestea pe care vreau s-o spun. La Aliyah DaDa am avut aceași încurcătură, nu știam cum să construiesc vizual filmul, mai ales că începea într-o perioadă în care nici nu exista film. Fotografiile nu erau fotografii de reportaj, ci portret. E foarte greu să ilustrezi un film cu niște portrete. Ideea de colaj mi-a venit vizitând Moineștiul. Acolo e un monument ridicat pentru mișcarea Dada și mi-am dat seama că pot să folosesc colajul, dar nu așa lipsit de sens cum îl foloseau dadaiștii, ci invers, cumva de aia se și cheamă filmul așa.
Letiția Ștefănescu a făcut montajul filmului Spioni de ocazie şi a participat cu documentarul la Berlinale Talents. A ajutat în vreun fel această experiență în procesul realizării proiectului?
Despre Letiția, nici la primul film, nici la ăsta nu pot spune că este editorul filmului pentru că ea reprezintă mult mai mult decât atât. Multe lucruri le-am construit împreună, până și în partea de cercetare a arhivelor. Știam ce ne lipsește și ea știa unde și ce să caute. La ambele filme am lucrat ani de zile. La Spioni de ocazie aveam o primă variantă terminată înainte de pandemie, dar între timp am mai descoperit niște lucruri. Când s-a pus problema de Berlinale Talents, era proiectul la care ea lucra. Acolo capeți informații de tot felul. Probabil a ajutat-o, nu știu să spun. Niciodată nu e bine să spui că nu te ajută ceva. Feedback-ul pe care-l primești de la orice om e important pentru că-ți dai seama unde ai greșit. Comunicarea e foarte importantă, un film nu se face de unul singur. Eu zic filmul meu, dar nu e filmul meu, e filmul unei echipe întregi. E un proiect foarte greu: pentru actori ca să iasă din ce știu, pentru mine care nu am lucrat niciodată cu actori. Ajutorul lui Alex Gâlmeanu care lucrează cu modele m-a ajutat foarte tare. La fel şi Matei Stratan care a făcut muzica, Sebi Zsemlye care a făcut sunetul.
Acum, pe final, ați dori să adăugați ceva?
Am spus că e un film greu, pe care nu l-aș fi făcut niciodată fără foarte, foarte, foarte multă dăruire din partea celorlalți. Sunt mulți colegi de-ai mei care au lucrat la filmul ăsta, care au depus eforturi de tot felul, de la cele fizice, la cele estetice, mulți s-au bărbierit pentru film, au stat așa câteva luni. Am muncit în condiții mai dificile. E un film care nu s-ar fi făcut niciodată de-adevăratelea dacă ar fi fost să plătești fiecare pas dintr-o producție de film. Sunt mari artiști, nu doar cei care au jucat, ci și cei din spatele camerei, Raluca Pascu cea care face scenografia, Nicole Cârnu, costumele. Totul e impecabil. Partea de interviuri le-am filmat cu Mihai Tănase, un alt colaborator de la primul film și coleg la TIFF. Eu sunt impresionată și vreau să le mulțumesc, dar de-adevăratelea vreau să le mulțumesc pentru că s-au ostenit. Aici nu e o mulțumire de complezență.
Spioni de ocazie / Occasional Spies (România, 2021) rulează vineri, 30 iulie, la Cinema Victoria, de la ora 14:30. Regia: Oana Bujgoi Giurgiu. Cu: Paul Ipate, Ioan Paraschiv, Luminita Mihai, Daniel Achim, George Birsan, Ilinca Harnut, Marius Balanescu, Cristian Hordila, Claudia Droc, Andrei Gîjulete.