„Nu e nimic mai important decât o echipă liniștită”

Foto credits: Ayfer Cadir

Pe Alina Grigore am văzut-o în Ilegitim, filmul lui Adrian Sitaru. Apoi ne-am cunoscut la Festivalul de film de la Odessa. Între timp, a scris și a regizat Crai Nou, lungmetrajul ei de debut, care a fost selecționat în competiția Festivalului de la San Sebastian. Cum a lucrat, ce și-a propus și și-a dorit, în ce condiții s-a născut acest proiect, am întrebat-o acum pe Alina Grigore.

Ce s-a schimbat în felul în care te raportezi la cinema de la rolul din Ilegitim?

Nu foarte multe. Cumva, din perspectiva viziunii estetice mă situez în același loc. Și cred în continuare că munca din spatele unui proiect cinematografic trebuie să fie un proiect de cercetare și experimentare, adică structurat și riguros structurat într-un haos cât de cât controlat. Și la Ilegitim am lucrat colaborativ, și acolo am lucrat cu actorii, doar că era totul parte din planul creativ a lui Adrian Sitaru. Ce e nou pentru mine în noua abordare regizorală e înțelegerea și comunicarea cu departamentul de imagine și partea administrativă. Am fost foarte atentă ca de această data să lucrez pe partea de producție cu oameni cu care să pot comunica cu adevărat. Pentru mine echipa și felul în care muncim în echipă e de departe cel mai important aspect la orice fel de proiect, nu doar în cinematografie și asta încerc să îmi învăț și cursanții. Sunt foarte „picky” când vine vorba de calitatea umană a celor care vor fi implicați în proiecte și, din fericire, am ajuns să lucrez cu o producătoare ca Gabriela Suciu care are cam aceleași obsesii ca mine.

Ești fondatoarea școlii de actorie InLight, iar unii dintre actorii din film au fost cursanți. Cum ai descrie experiența acestei școli în destinul tău personal?

Nu aș fi putut să fac nici unul dintre proiecte fără InLight. Unul dintre motive e pur administrativ: am spațiu și timpul să lucrez cu actorii în felul în care contează pentru noi. De exemplu, datorită lucrului cu actorii neprofesioniști, am învățat să îi întreb pe cei profesioniști dacă au, în primul rând, timp pentru proiect. Și, datorită nevoii de a supraviețui, foarte puțini au. Când lucram ca actriță cu Sitaru, mi-am asumat din start că dacă vreau să fac ceva care-mi place în România, va trebui să o fac foarte low budget. Pe mine nu m-a deranjat niciodată asta, dar nu pot cere atât de mult timp neplătit de la niște actori care muncesc și ca să supraviețuiască. România nu ar putea niciodată, finanța cu adevărat un proiect de al meu. Și mi-am asumat asta și am plecat la drum cu oameni care pot accepta asta sau mai bine spus care își permit asta. Nu sunt proiecte nefinanțate, dar la noi pre producția reprezintă un proces mult mai îndelungat decât la oricare alt film.

Pentru Crai Nou, de exemplu, am filmat repetițiile de 3 ori în locație, adică 3 veri la rând, sus la Cabana Gigi Ursu, până unde faci  aproape o oră, pe un drum de munte de câțiva kilometrii. Prin Inlight, ne-am finanțat toate proiectele. Nu am câștigat niciodată sprijin de la CNC și nici nu aș avea cum, dacă e să fim foarte sinceri. Eu trebuie să mint de fiecare dată că am un scenariu în format cât de cât clasic gata, așa că de fiecare dată  scriu ceea ce cred eu că ar însemna un scenariu pe placul comisiei. E și ăsta un fel de a te juca, dar mai așa ca o joacă de copii în curtea uzinei de textile. Dar noi nu lucrăm clasic. Nouă ne-ar trebui finanțare din ziua în care se naște ideea, căci dezvoltarea ei se face împreună cu echipa. Ar trebui plătite bine toate întâlnirile cu producătorii, editorii, cei de la imagine, sunet, actorii, și asta mult înainte de filmări. Așa că la fel ca la mai toate filmele românești, partea de pre producție e acțiune de voluntariat și la noi. Acum imaginează-ți acest proces de preproducție pe o durată de 2-5 ani în care toată lumea muncește lunar. Cine va finanța așa ceva în România? Așa că acolo unde nu a fost CNC, a fost InLight, a fost Lugera, a fost Atelier de Film, Avanpost, Smart Sound și alții care s-au aruncat cu capul înainte. Pentru următorul proiect, cel  cu Melissa Leo, întâlnirile au fost susținute de UCIN și de buzunarul propriu.

N-ai obținut finanțare pentru debutul tău de la CNC trei ani la rând. Cît ai fost dispusă să aștepți, să încerci?

Nu am obținut niciodată și nici nu cred că am cum. De altfel nici nu cred că voi mai încerca vreodată să aplic la CNC. E „atât de clasic” sau se adresează unei forme atât de clasice de a face artă încât efectiv nu mi se potrivește. Mie mi s-ar potrivi ceva de genul: „Uite domnilor, am un proiect în minte și urmează să-l dezvolt în acest fel. Aveți încredere?” Ori nu poți cere nimănui să accepte asta, cu atât mai puțin CNC-ului. Pentru ei partea de dezvoltare se adresează dezvoltării de scenariu și atât. Se alocă câteva mii de euro ca să-ți plătești vreun work in progress prin Europa, ori pentru mine partea de dezvoltare e cea mai importantă. Cred că de aceea și reușim să filmăm într-un timp atât de scurt. Crai Nou a fost filmat în 12 zile și lungmetrajul de anul acesta în 6 zile și jumătate. Ne propuseserăm 8, dar eram foarte bine pregătiți. Dacă CNC ne ajută cu distribuție și alte „bazaconii” post filmare sunt cea mai fericită.

Crai Nou (2021), regia Alina Grigore

Pentru Crai Nou am rugat pe cineva să mă ajute să scriu un text mai coererent și am adus în prim plan problematica femeii. Nu am avut nici un rezultat. Deci, defapt nu am fost dispusă să aștept deloc vreo finanțare de la nimeni. O dată ce eram gata cu actorii și echipa, ne-am aruncat înainte pe banii noștri. Am investit puținii bani pe care-i aveam, noi, coproducătorii și aia a fost. Banii sunt ultimul motiv pentru care cineva nu va face filme. Nu m-aș plânge niciodată că nu am avut finanțe. Dar da, mă plâng atunci când mi se pare nedrept. Și ne-am chinuit de fiecare dată să fim corecți față de toată lumea. Gabi Suciu e un om de geniu pe partea ei și asta se vede în tot ce face. Fără un om ca ea, ne-ar fi fost foarte greu dar să stăm după CNC nu cred că e vreo opțiune a vreo unui regizor român. E oricum haotic tot procesul. De la faptul că trebuie să printezi mii de pagini pe o singură filă până la momentul în care se amână rezultatele. Cineva ar trebui să aibă curaj să facă un film despre asta. Ar fi de departe una dintre cele mai bune comedii.

Care e cea mai importantă descoperire făcută pe platou, în momentul în care totul depindea de tine?

Nu e nimic mai important decât o echipă liniștită. Nici măcar proiectul. Acolo unde relațiile interumane au fost normale, totul s-a rezolvat. Acolo unde ai probleme la calitatea umană, se va vedea pe ecran. Nu mi-aș asuma niciodată să lucrez cu asshole geniuses. Nu cred și nu am să cred niciodată că nu contează calitatea umană atât timp cât talentul nu știu cui, e aur pentru proiect. Nu am nici un respect pentru regizorii premiați și admirați pentru sclipirea lor de nebunie care e confundată cu talentul. Mi se face greață când aud de regizori care urlă sau își lovesc actorii să scoată nu știu ce pe partea creativă sau de actori care chinuie departamentul de costume și make-up, de exemplu. Asta nu te face genial. Asta te face labil psihic. Dacă trebuie să fii sau să te comporți execrabil pentru a te manifesta creativ nu ești genial, ești doar mânat de psihoze care pot fi foarte ușor confundate cu sclipiri de talent și atunci poți oricând face un film la ține în boxa blocului. Ce te face genial e să reușești să-ți păstrezi coerența, calmul și calitatea umană în niște condiții creative atât de grele  cum sunt cele de pe platoul de filmare. Să urli că nu-ți iese ceva e extrem de simplu. Efectiv, oricine poate fi creativ dacă e lăsat să se manifeste în toate exorcizările lui. Ori nu asta reprezintă un act creativ. Când mă interesa mai mult actoria, am lucrat cu tot felul de regizori. Și apoi am dat de Sitaru care poate fi surprinzător și exploziv creativ, fără să-și piardă calitatea umană. Abia asta te face genial.

Cum te-a găsit vestea că filmul a fost selectat la festivalul de San Sebastian?

Eram pe shortlist la niște festivaluri la care nici nu aș fi visat și aveam emoții foarte mari așteptând răspunsul lor. La San Sebastian am aplicat în februarie sau martie și ne-au dat răspunsul într-o săptămână așa că nu am mai așteptat răspunsurile celorlalți. Cineva avea foarte mare încredere în filmul nostru și pentru noi asta a fost important. Apropo de providențial, cam așa a fost și asta cu selecția. Nu m-am așteptat la nimic din ce s-a întâmplat pe partea de distribuție. Mai important a fost că în procesul ăsta am cunoscut niște oameni a căror păreri au devenit foarte relevante pentru mine și am putut cere sfaturi pentru următoarele proiecte. Selecția la San Sebastian în competiția oficială e încă o dovadă că metoda de lucru „colaborativ” dă roade și merită experimentată. Sunt foarte mândră de noi.

Ce-ți dorești de la cel de-al doilea lungmetraj, la care lucrezi? În ce zonă te duci cu el?

Experimentez și mai mult cu acesta. E un colaj de abordări estetice. Cred că vom folosi și ceva animație. Am ceva emoții căci de data asta am ieșit destul de mult din realismul psihologic și am încercat și mai mult să las latura feminină să se exprime. Inclusiv pe lucrul cu actorii le-am cerut să părăsească uneori adevărul raporturilor și să aleagă curajul de a experimenta. E un film care tratează senzualul în raport cu poveștile „cetății”. Sper să am mai mult curaj cu acest lungmetraj să explorez „emoțiile feminine”. Nu mă deranjează că de multe ori le separăm în feminine și masculine ci doar faptul că suntem obișnuite să acceptăm că ale noastre sunt prea prezente în proiecte și trebuie diminuate. Am trecut prin această experiență și mi-am dat seama că se duce o luptă în industria de film, nu atât de mult pe partea de egalitate de șanse ci pe partea de poveste – ce e corect sau surprinzător sau vandabil sau creativ. Workshop-urile de dezvoltare de scenariu nu sunt pregătite pentru noi, nici măcar la nivel mondial. Nu vorbim doar de România aici. Majoritatea script-doctorilor sunt bărbați și ce se taie în sânge de obicei e estetica feminină. Dar procesul e foarte subtil. Dacă nu știi foarte bine ce vrei, te vei trezi la finalul unui astfel de proces cu un scenariu foarte clasic și vandabil dar ciopârțit emoțional. Lucrez la 2 proiecte acum. Cel de-al doi-lea la care abia am terminat filmările are doar actori neprofesioniști în distribuție. Suntem în preproducție cu cel care va fi în limba engleză. E un film care-i are în distribuție pe Melissa Leo, Vlad Ivanov, Ioana Flora și Ilinca Neacșu. E o satiră a a conversațiilor în contradictoriu dar s-ar putea să se transforme în altceva. Momentan încă rumegăm la scenariu.

Leave a comment

Your email address will not be published.