Regizor, scenarist și actor, dar mai întâi de toate un maestru al cinematografiei internaționale, Nae Caranfil revine la TIFF.23 cu filmul emblematic Dolce far niente, acum proaspăt restaurat, gata să încânte publicul vechi și să îl cucerească pe cel nou.
„Sunt un creator de caranfilme.”
În primul rând, aș dori să vă întreb cum este să reveniți la TIFF cu un film atât de emblematic cum este Dolce far niente?
De revenit la TIFF, revin în fiecare an. E parte din igiena mea anuală. Nu din cea zilnică, nici chiar așa, dar din cea anuală, da!
Șansa de a putea restaura Dolce far niente, film nedistribuit în România la vremea apariției lui, a fost neașteptată pentru mine și, evident, mă bucur enorm să pot proiecta acest film într-o sală mare, cu un public care să-l descopere ca pe un kinder egg cu surpriză. Majoritatea spectatorilor de miercuri seara nici măcar nu aflaseră de existența acestui film. Așa încât nu pot decât să spun: mulțumesc, TIFF!
Cum vedeți acest film după atâția ani? Există vreo diferență în felul în care îl vedeați acum 25 de ani și felul în care îl vedeți în prezent?
Paradoxal, nu, nu în sensul că aș fi îmbătrânit eu sau că ar fi îmbătrânit filmul. Îl văd cu același freamăt și bucurie ca la momentul nașterii lui. Mi se pare un film împlinit, iar pe cei care mi-ar reproșa această „„batere cu pumnii în piept”, nu am să-i contrazic, dar am să rămân în continuare la impresia mea.
Știți că filmele îmbătrânesc fizic destul de rapid (acum mai puțin datorită tehnologiei digitale), deci a fost o dublă bucurie să-l văd cât de bine arată după operația estetică la care l-am supus, și să constat o reacție a publicului extrem de spontană, de inteligentă și de la obiect. A fost ca și cum reacțiile ar fi fost programate de către scenaristul și regizorul Nae Caranfil la momentul conceperii filmului special pentru proiecția de la TIFF.
A fost un proiect pe care inițial l-am primit ca pe o provocare, aceea de a spune o poveste care să nu-mi fie aproape, să nu aibă legătură nici cu preocupările mele, nici cu formația mea, nici cu epoca în care trăiesc -și care totuși, pe parcurs, mi-a devenit extrem de personal. E posibil să fi devenit cel mai personal film al meu, deși are cele mai puține legături cu universul din care provin. E vorba în el de relația dificilă a artistului, a intelectualului în general, cu ACȚIUNEA. E în același timp comedie, thriller politic și western european. Sunt momente în care, revăzând filmul, mă întreb îngrijorat dacă astăzi aș putea fi la fel de bun – apropo de anumite rostogoliri ale poveștii, ale tratării unor scene sau personaje. Dar sunt și momente în care îmi spun: „Mai dă-mi o dată bobina asta la masa de montaj, să repar niște lucruri!”
Vorbesc de momente punctuale, adică n-aș răsturna conceptual ceva în niciunul din filmele mele. Dar în fiecare din ele găsesc (așa se întâmplă după ce faci lucruri la cald iar ulterior te răcești un pic), imperfecțiuni care, cu un minim efort, ar fi putut fi evitate, mici stângăcie și inabilități pe care publicul nu le remarcă, dar le simte într-un mod nedefinit.
Cum a fost experiența pe platoul Dolce far niente?
Dificilă. Pentru că s-a lucrat cu o echipă tri-națională, adică francezi, italieni și belgieni. Nu era ușor. În primul rând că ei trebuiau să se înțeleagă foarte bine între ei și bariera lingvistică devenea uneori un obstacol.
La rândul meu, eu trebuia să găsesc, în special în relațiile cu actorii, formulări limpezi și extrem de structurate pentru a-mi comunica intențiile – în trei limbi diferite. Asta presupunea un efort de concentrare lingvistică pe care nu îl mai încercasem până atunci și nici nu-l anticipasem a fi atât de intens. Adică nevoia de a te focusa extrem de precis pe formularea unei idei într-o limbă care, oricât ți-ar fi de la îndemână, nu e totuși limba ta.
Chiar am vrut să vă întreb, pentru că am văzut că ați realizat multe filme care sunt coproduse la granița dintre mai multe țări, să spun așa, cum au fost colaborările cu oameni din culturi diferite? Poate și mentalitatea era alta?
În anii 90, toate filmele pe care le-am realizat au fost coproducții cu Franța, iar relațiile pe care le-am avut cu producătorii, pentru că în principal ei erau oamenii cu care intram în contact direct, au fost – în trei cazuri din patru – foarte bune. Mai târziu am lucrat și într-un spațiu anglosaxon, la filmul Closer to the Moon, cu un producător american și cu actori englezi.
Relațiile cu actorii și cu școala engleză de teatru și film au fost neașteptat de frumoase. Iar relația cu producătorul american a fost ca orice relație dintre un producător american, care are dreptul la „final cut”, și un regizor care chiar dacă se crede „autor”, este practic angajat ca un executant. Doar că viața te duce pe cărări neașteptate și victoria mi-a revenit mie până la urmă. Closer to the Moon este un film în care versiunea mea, Director’s Cut, și-a spus cuvântul. Timp de un an și jumătate, în post-producție, încetasem să cred că acest lucru mai poate fi posibil. A fost un conflict regizor-producator dus pe cale non-conflictuală. A fost un război al nervilor și al câștigării teritoriului bucățică cu bucățică.
Și care a fost cea mai bună colaborare cu producătorii străini?
Cred că cea cu Antoine de Clermont-Tonnerre, cel care a produs Filantropica și Dolce far niente. Dar, pe parcursul etapei de finanțare și ulterior etapei de pregătire și filmare la Closer to the Moon, am avut o relație excepțională cu Michael Fitzgerald. Lucrurile s-au complicat de-abia în perioada de post-producție; trezindu-se cu sacii în căruță, unii producători au tentația de a deveni ei autori.
Ce anume vă inspiră în munca dumneavoastră? De unde vă luați inspirația pentru filme?
De oriunde. Adică n-am o revistă preferată din care să mă inspir ca să pescuiesc subiecte și nici o editură de carte pe care să o frecventez în mod regulat și de acolo să culeg povești. Nu se întâmplă așa.
Orice poate să declanșeze, să fie sămânța unui film sau a unei premise care ulterior să devină film. Orice palpită în jurul meu, pur și simplu. O ceartă cu un prieten, la fel de bine ca, știu și eu, trecerea printr-o gripă.
Știu că mulți critici de film și-au exprimat opinia asupra viziunii dumneavoastră artistice, dar personal, cum v-ați descrie din acest punct de vedere, dacă vă uitați la toate filmele pe care le-ați regizat?
Un povestitor, înainte de toate. Dacă n-ar fi existat limbajul cinematografic, probabil că aș fi căutat orice altă modalitate de a-mi spune poveștile. Fie că ar fi fost literatura, fie muzica, fie teatrul. Dar astăzi, ca să pun totul într-o singură frază, sunt un creator de „caranfilme”.
Unul dintre motivele pentru care filmele dumneavoastră sunt atât de neuitate, să zic așa, sunt personajele acelea memorabile pe care reușiți să le creați. Există niște anumiți oameni de la care v-ați inspirat pentru asta? Care este secretul din spatele creativității?
Nu există o formulă. Uneori mă inspir de la oameni pe care i-am cunoscut și realizez că pot servi ca personaje într-o anumită configurație. Alteori, pur și simplu, povestea în sine îmi cere introducerea unei anumite tipologii. Și atunci o creez. O creez din bucățele, ca un puzzle, adun amintiri personale sau frânturi de personaje fictive pe care le-am văzut în alte filme sau le-am citit în alte cărți. Nu știu mai departe. E permanent un mister și, dacă „distrugi coroana de minuni lumii”, se alege praful. Este un mix din tot ceea ce am cunoscut și trăit. E o bucătărie fusion.
Filmele dumneavoastră au adesea această combinație ingenioasă între umor și teme serioase. Cum reușiți să faceți această îmbinare ca să fie naturală și nu forțată?
E un fel al meu de a funcționa în viață și atunci el se transpune automat și firesc în ceea ce creez. Am avut părinți care m-au învățat să glumesc, glumind ei între ei foarte mult. Am văzut cum se poate trece peste neîmpliniri și obstacole, aruncându-le peste umăr ca Charlot care, la finalul unor filme în care tocmai a pierdut totul, întoarce spatele la ecran și pornește din nou la drum, pierzându-se în depărtare. Transpunerea unui lucru grav într-un lucru neserios este o metamorfoză extrem de interesantă și un joc al inteligenței care te stimulează și te face să simți că trăiești mai intens. Altfel, rămâi unde ești. Dar dacă încerci să vezi partea absurdă, partea neașteptată, partea care poate conține în esența ei o fărâmă de filozofie, atunci pur și simplu te joci.
Iar jocul este unul dintre cele mai fundamentale elemente ale naturii umane, pentru că fără el n-am exista. Și de acolo vine creativitatea. Jocul duce la creativitate, iar creativitatea este în sine un joc.