Fotograful și cineastul Mircea Sorin Albuțiu se află la a doua sa producție, O întâmplare cu jazz, însă ezită s-o numească film. Pentru el, miza în fotografie și film a fost mereu umanul.
Să începem prin a vorbi despre O întâmplare cu jazz, cel mai nou film al tău. Ești abia la al doilea film. Ce ai spune că ai învățat de la un film la celălalt? Ce s-a simțit diferit la acesta?
S-a simțit foarte diferit, fiindcă nu a fost gândit ca film. Au fost întâlnirile mele cu Miriam Răducanu, care s-au transformat încet, încet în ideea de film. Eu nu prea am tendința de a-l numi film. E o întâmplare video, o înregistrare video a unei întâlniri. Pentru mine nu prea conta dacă am dat rec, ci doar că eram acolo.
Dar Miriam Răducanu, subiectul documentarului – cum a început relația cu dânsa? Care a fost procesul de a lucra împreună?
În 2014, am lucrat cu Gigi Căciuleanu la un proiect, New Energy. Miriam a aflat de mine de la Gigi. Ne-am întâlnit în 2015, la spectacolul lui Gigi de la Teatrul Mic. Mi-a dat atunci numărul de telefon și m-a rugat să o caut. În anul următor, în aprilie, la Jazz in Church, în București, am vizitat-o, pregătit cu fotografii din arhivă, aveam foarte mult material legat de dans, iar ei i-a plăcut foarte mult. A dansat pentru mine, lucru pe care-l făcea foarte rar pentru oameni care ajungeau pentru prima oară în casa lor, mi-a confirmat soțul ei, iar de acolo a plecat totul. În ziua următoare l-a chemat pe Gheorghe Iancu să se joace, au încercat să-și aducă aminte coregrafia, iar eu am făcut niște filmări, după care am speculat povestea cu Miles Davis, i-am trimis un CD, i-a plăcut So What. În perioada aceea, eram atât ea, cât și eu cu niște frământări. Mi-a spus „Mircea, aș vrea să începem să lucrăm pe So What.”
Dar pasiunea pentru balet și jazz care v-a legat. Asta de unde a început?
A început odată cu dragostea pentru fotografie, la 12 ani. Am lucrat mult în zona asta după 2010, mi-am propus să cercetez viața dansatorilor, să văd ce se întâmplă în backstage. Acolo simțeam că sunt oamenii adevărați, iar asta m-a interesat mereu: partea umană.
Ai menționat în mai multe interviuri acest element de backstage, aceste momente dintre momente, acele așteptări. Într-un interviu pentru Liternet, ai specificat totuși nevoia fotografiilor pentru dramatism. Cum percepi dramatismul în aceste spații ascunse?
În backstage oamenii sunt liberi, uită de prezența fotografului și se manifestă liber. Dacă eu sunt acolo, înseamnă că ei m-au acceptat, sunt the fly on the wall, pot să surprind fără să deranjez sau să fiu intruziv acele elemente umane care se regăsesc în special în cartea Chocolat après ballet.