Inspirat din masacrul de la Fântâna Albă din 1941, noul film al lui Tudor Giurgiu – Pădurea de molizi – explorează o rană istorică puțin cunoscută, dar profund relevantă. Construit pe mărturia unui supraviețuitor și pe vocea soției sale deportate în Siberia, filmul combină arhivă, ficțiune și memorie afectivă într-un discurs vizual care chestionează ideea de adevăr istoric și riscurile uitării. Cu ocazia premierei mondiale a filmului la TIFF, regizorul vorbește despre provocări, oglinzi interioare și libertatea pe care cinemaul o poate (re)negocia.
Filmul îmbină mărturii, arhive și fragmente de ficțiune. Ce a dictat această construcție narativă polifonică?
Râdeam cu Chirilov la un moment dat că va zice lumea că, ia uite, am intrat pe teritoriul lui Jude. Primele drafturi de scenariu erau în cu totul altă direcţie: o reconstituire epică, un film de mare anvergură. Dar, mai ales, după ce am terminat Libertate şi am văzut ce greu e să faci azi film de epocă în România, cu bugetele pe care le avem, şi în plus am acumulat atât de multe frustrări legate de faptul că la nivel de detaliu, de machiaj, de locuri, atât de puţin poţi să faci lucrurile să fie bine, încât am zis ‘nu pot, nu mai am energie şi nu o să pot să fac filmul aşa cum era gândit iniţial’.
Şi m-am întors la întrebarea ‘de ce fac filmul?’ şi mi-am dat seama că e despre reprezentarea istoriei, o temă pe care mulţi au abordat-o, şi de fapt cum ne raportăm la evenimente din urmă şi cât de mult ştii unde e graniţa între adevăr, minciună, responsabilitate personală. Curiozitatea legată de evenimentul de la Fântâna Albă, pe care l-am descoperit acum 10-15 ani, a atras foarte multe întrebări şi, evident, dorinţa asta de a încerca, creativ, ceva nou: nu am mai făcut tipul ăsta de film hibrid. Şi a fost şi un fel de joc de dorinţă de a face altceva.
Ce anume din prezent crezi că face această poveste atât de actuală?
Multă lume mi-a spus ‘cum scoţi tu filmele la momente oportune’. Dar e, iarăşi, o potriveală. Eu am filmat două interviuri cu ultimii supravieţuitori acum nouă ani. Şi am pornit în aventura asta alături de Gabriel Gheorghe – el e actor, acum transformat în scenarist; a lucrat cu Cătălin Saizescu şi cu alţi regizori şi împreună ne-am pus problema cum facem acest subiect. Am filmat supravieţuitorii şi, după ani când a venit momentul să vedem cum putem spune povestea, ne-am întors de fapt la aceste interviuri. Unul dintre ele e cel care a inspirat secvenţele de film în care apare Mircea Andreescu; acel interviu e atât de puternic la nivel de mijloace, atât de frust, autentic, camera e atât de ezitantă, apare interlocutorul în cadru, apare acea voce a unui vecin care obturează conversaţiile, încât l-aş fi folosit aşa cum e, dacă nu ar fi fost probleme cu iluminarea… şi îmi lipseau la nivel de arc dramatic şi de poveste, dar acolo a fost inspiraţia pentru a face tipul ăsta de demers şi a aduce acele două poveşti, a supravieţuitorului şi nevestei.
Jude a postulat mai în glumă, mai în serios, cu TikTok-ul, care e the best for cinema. Dar sunt şi astfel de întâmplări fericite, când un interviu pe care îl faci în scop strict de documentare, o mărturie, de fapt îţi oferă atât de mult la nivel performativ. Şi a fost strict un efort de a compune un puzzle şi de a mă juca cu tot felul de memorii, cărţi pe care le-am citit, interviuri. M-a preocupat şi povestea naşterii unui spectacol – am văzut spectacolul lui Kordonsky, Băieţii de Zinc de la Bulandra, şi a fost o experienţă foarte puternică; eu nu citisem cartea Svetlanei Aleksievici, de abia dup-aia am cumpărat-o. Deci au apărut varii surse de inspiraţie care m-au ajutat să refac scenariul, să rescriu, şi aşa am ajuns la formula asta.
Mărturia unui supraviețuitor e dublată de vocea soției sale deportate în Siberia. Cum ai lucrat cu ideea de memorie împărțită, aproape fracturată?
Cel mai tare m-a interesat nu atât ce rămâne după curgerea timpului, ci cum ne raportăm noi faţă de propria existenţă şi de greşelile făcute în trecut. Mi-am adus aminte de Jacques Audiard, cu Un héros très discret, despre felul în care îţi poţi reconfigura toată biografia, cum ascunzi prostii făcute în trecut, compromisuri. Iar asta m-a preocupat pentru că am citit în cărţile despre Fântâna Albă – care au circulat foarte puţin – ideea asta că erau câţiva români care cumva au pactizat cu sovieticii şi au împins compatrioţi, ca pe vite, să meargă spre moarte. Asta m-a făcut să mă gândesc că oamenii ăştia sigur au o dublă viaţă: ei sunt nişte supravieţuitori per se, iar când ajungi la vârsta senectuţii devii subiectul unor inevitabile omagii, emisiuni, interviuri.
Dar cum trăieşti tu cu taina ta? O mai scoţi la iveală? Eşti bine? Eşti confortabil? Asta m-a urmărit de la Libertate, de când am întâlnit personaje reale care trăiesc într-o complicitate perfidă cu nişte greşeli făcute în timpul revoluţiei. Şi – în mod paradoxal – pare că bătrâneţea te absolvă de vină. Mircea Andreescu are o replică foarte bună în film: ‘să mă judece Dumnezeu’ – şi pare că doar instanţa divină face dreptate.
Apropo de Coca Bloos şi Mircea Andreescu, i-ai ales şi pentru biografiile lor? Se leagă istoriile lor de astfel de tragedii? Sau i-ai ales doar pentru calitatea lor actoricească?
Mă gândeam doar la ce pot ei să facă, să ducă. Ştiam că doamna Bloos a avut nişte ani buni la Piatra Neamţ la teatru, dar nu am plecat de la partea biografică. Sigur, cunoscându-i, am povestit mult de rude, familii, suferinţă, dar cred în orice caz că la vârsta lor, la acumulările şi lecturile lor, le e foarte simplu să se apropie de subiect. Erau absolut terifiaţi de cantitatea de text, dar am lucrat bine – Coca Bloos mi-a spus că ea credea că sunt un băiat calm, echilibrat, dar şi-a dat seama că sunt un călău.
Doamna Bloos jucase şi în După-amiaza unui torționar.
Da, uite, ce nu ţi-am spus e că pe tot parcursul lucrului la subiect, de multe ori am avut în cap să fac un fel de remake la După-amiaza unui torționar. Şi nu neapărat datorită Cocăi, ci pentru că mi se pare că e un film despre care merită să se discute mai mult. Şi acolo vorbim despre un torţionar pus în faţa asumării unor crime abominabile. A fost interesant lucrând cu Coca faptul că mi-a plăcut partea asta de structurare a procesului în care se naşte un spectacol de teatru.
Ea nu mai joacă – are o cochetărie foarte simpatică, pentru că spune că nu vrea să mai facă nimic, dar o bucură atunci când telefonul sună şi tinerii regizori o cheamă. Eu nu am mai întâlnit până acum niciun alt actor care să aibă inteligenţa ei de a citi cu intonaţia potrivită un text la prima vedere. Ce face e incredibil.
Într-o epocă a manipulării istorice, te-a preocupat cum va fi receptat filmul? Ai temeri legate de revendicări ideologice?
Odată ce ieşi cu un film, nu mai poţi controla dezbaterea. L-ai pus în discuţie şi îşi urmează traseul. Acum nu mă aştept ca grupul suveranist să şi-l aroge şi să devină un vârf de lance împotriva celor care nu au făcut suficient de mult atunci. Mi se pare că din orice punct l-ai discuta, filmul naşte conversaţii. Unii mi-au spus că filmul nu arată că minoritatea română e persecutată astăzi în Ucraina de către politicienii locali. Ceea ce e just – am văzut-o la faţa locului, cât am filmat. Dar filmul nu vreau să aibă o anumită agendă politică. Sigur, orice controversă ar fi, ajută.
Crezi că un film poate construi poziţionări puternice vizavi de lupta pentru păstrarea libertăţii?
Mi-am dat seama fără să vreau – acum vorbind despre Libertate – că e o temă atât de largă şi că mai vreau să fac un film pe tema asta şi care are tot rădăcini în lagărele de muncă din România anilor 60, povestea unei evadări. Mi se pare că cinemaul nostru a rămas încă dator şi că nu e încă epuizat subiectul.
Reacţiile pe care le-am primit, de la oameni tineri care au receptat filmul ca un pumn în plex, ca o realitate care le-a fost ocultată – subiectul revoluţiei este atât de vast şi ei încă au nevoie să îşi pună piesele la locul lor, ca să capete o imagine pe care părinţii nu le-au dat-o, şcoala în niciun caz, şi cumva, da, lucrul ăsta m-a făcut să cred că tipul ăsta de subiect merită explorat mai departe. Nu cred că e cazul de poziţionări didactice, naţionaliste, să îţi faci un fel de manieră cu orice preţ în direcţia asta, dar cred că sunt poveşti care trebuie spuse.
Am văzut anul trecut la Veneţia un film care e în programul TIFF din acest an, Marco, adevărul inventat, despre istoria recentă a Spaniei, foarte asemănător cu Pădurea de molizi – vorbim despre aceeaşi temă: cum trăim cu minciuna, cu compromisul? Cum ajung oamenii să creadă că prostiile lor nu pot fi niciodată scoase la iveală.
Nu pot să nu te întreb şi despre TIFF şi haide să rămânem tot la istorie. Cum simţi că a evoluat festivalul şi ce îi doreşti pe mai departe?
E momentul ăla al evoluţiei la care niciodată nu m-aş fi gândit când am început: adică, momentul în care copiii, aduşi de părinţi în primii ani de TIFF, vedeau filme…
Adică şi eu 🙂
Da, exact… şi nu numai că au trecut prin workshopurile de la TIFF, unii poate au fost şi voluntari, acum au ajuns să facă studii de film, să aibă filme în program şi scriu că TIFF le-a schimbat viaţa. Ştii, am ajuns în moment ăla în care o generaţie s-a format într-un fel sau altul la TIFF şi a hotărât că filmul, media, jurnalismul e ce vrea să facă. Şi asta mi se pare cea mai bună dovadă că TIFF e pe drumul bun. Pentru că, altfel, te poţi împăuna doar cu recorduri, cu cine vine, cine pleacă – nu despre asta e vorba, e despre ce laşi în urmă în comunitate. Iar pe viitor nu ştim noi ce e nici mâine; ‘tommorow is fear’, vorba lui Chirilov.
Yes. Mulţumesc mult!