Regizorul Andrei Ujică va fi premiat în cadrul TIFF.24 cu Premiul de Excelență pentru contribuția sa remarcabilă la arta cinematografică. Într-un interviu pentru AperiTIFF, cineastul a povestit despre folosirea AI-ului în cel mai recent film al său, dar și posibile proiecte viitoare.
Ați spus într-un interviu “If you want to film time, you must wait for time to become film”. A fost acesta cazul pentru TWST ⏐ Things We Said Today – ați așteptat să transforme timpul imaginile de arhivă în film?
În general, filmele mele se învârt în jurul fascinației pe care o am pentru imaginea filmată, în calitatea ei de conservă de timp. Și atunci, în funcție de momentul istoric care mă interesează, încerc să găsesc toate imaginile filmate, relevante pentru acel moment. În TWST, pentru prima oară, am și intervenit de câteva ori în imagini, lucru pe care nu l-aș fi acceptat cu un film înainte. Aici, naratorul, întorcându-se ca o fantomă în propria tinerețe, poate interveni în fragmentul de timp istoric, atunci când are nevoie să accentueze ceva în povestea pe care o spune – fără să trădeze corectitudinea istorică. Prin intervenția în imagine am subliniat ceea ce face, de fapt, romancierul istoric, care se diferențiază de omul de știință și datorită acelor mici intervenții în documente, menite să-i facă narațiunea mai vie.
Vorbind de aceste intervenții, când și cum ați decis să includeți animațiile lui Yann Kebbi în TWST?
Destul de târziu, în 2022, proiectul începând în 2012. Ideea inițială era alta, filmul fiind gândit atunci pentru un public mai larg. Eu voiam să filmez cu green screen – actori adevărați în carne și oase, care să fie inserați în imaginile de arhivă. Și voiam să arătăm o jumătate din concert, dar nu s-a putut, din pricina drepturilor [de autor]. Imaginele care se văd de pe stadion sunt, de fapt, imagini făcute cu AI sau filmate de noi. Neprimind imaginile de arhivă cu concertul, am fost obligat să rescriu scenariul, care în noua lui formă cerea o apariție mai abstractă a personajelor – așa s-a ajuns la desene și la semianimații.
De unde a venit ideea să vă reîntoarceți la povestirea dumneavoastră scrisă în 1972, Isabela, prietena fluturilor, și să o includeți în TWST, pentru a construi narațiunea dintre Geoffrey și Judith?
N-a fost greu. În primul rând, e povestirea din perioada adolescenței care-mi place, și acum, cel mai mult. Am scris-o într-o primă variantă de fapt încă în toamna lui 1970, după ce terminasem liceul, în vara aceea îmi dădusem bacalaureatul. Am pus-o pe hârtie într-o noapte, după ce ascultasem, vreo două săptămâni la rând, The White Album al Beatleșilor, pe repeat.
Cum creează TWST sentimentul de nostalgie pentru generațiile care nu au prins Beatlemania?
[Paul] McCartney a spus într-un interviu că [Things We Said Today] e un cântec despre o „nostalgie viitoare”. Asta mi se pare cheia cea mai subtilă pentru deschiderea lacătului în spatele căruia se află amintirile unei epoci – mai ales una care a trecut printr-o revoluție emoțională creată de muzică. Beatleșii au înțeles atunci că momentul pe care-l trăiau urma să devină nostalgic și cântau în nostalgia acelui moment viitor. Iar eu, ca martor al acelei epoci, mă întorc azi acolo, ca să retrăiesc acel moment în care îmi anticipam vârsta de-acum. Sentimentul acesta este reperabil intergenerațional. Mă rog, pentru spectatorii deschiși acestui tip de sensibilitate. Lor li se adresează filmul.
Cu ocazia lui TWST, cum credeți că a evoluat relația dumneavoastră cu materialele de arhivă?
Pe drumul pe care l-am luat de la Videograme dintr-o Revoluție și până acum, [relația cu materialele de arhivă] a ajuns spre sfârșit. Mai am două subiecte în minte, după care cred că termin de tot cu filmul de arhivă. Următorul proiect va fi legat de istoria fotbalului, va fi un eseu și mai explicit memorialistic.
Cum ar veni, ați avut, de la început, un fel de listă cu ce v-ați dorit să faceți cu materialele de arhivă, pe care le-ați bifat, iar acum ați ajuns la un final?
Până la Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu nu, dar după aceea, da. Filmul cu fotbalul va fi un pandant al lui TWST, gravitând tot în jurul nostalgiei esteticului. Iar în al doilea proiect, vreau să mă întorc la secolul al XIX-lea, să fac un film doar cu imagini filmate între 1895 și 1900. Acolo, nu știu încă sigur, e prea departe, s-ar putea să lucrez și mai mult cu AI. Nu știu cum o să fie, lucrurile se schimbă atât de repede în direcția asta. Dumnezeu știe ce ne va oferi AI-ul peste patru sau cinci ani.
Apropo de AI, cum credeți că se adaptează TWST, dar și filmul de arhivă în general, în această epocă a deep fake-urilor și a inteligenței artificiale care poate, mai nou, să creeze filme cap-coadă?
AI-ul nu este decât o explozie a arhivei! El nu face decât să combine alte imagini de arhivă între ele. TWST poate fi văzut și ca un precursor al noului film de ficțiune cu intervenții AI. Oricum e mai mult un film de ficțiune decât un documentar. Tipul ăsta de fuziune, de multistratificare și cvasiimposibilitatea de decelare între factual și imaginar – asta este ceea ce va introduce, în primul rând, AI-ul.
Credeți că vor avea de suferit materialele autentice de arhivă din cauza AI-ului?
Depinde de cum o să fie tratate. Ele nu vor fi înlocuite; imaginile autentice vor transmite mereu forța emoțională a momentului istoric mai puternic decât cele “confecționate” în vreun fel. Dar vom avea o inflație a “arhivelor sintetice”, așa cum în cinemaul analog din secolul trecut a fost una a “istoriei imaginate”.
Dar atunci va fi filmul de arhivă un loc al adevărului sau al manipulării?
Nu mai mult decât azi. Noi ne tot închipuim că suntem în adevăr, când, de fapt, de cele mai multe ori nu facem decât propaganda propriilor convingeri sau ale acelora pe care-i servim. Bocetul academic a însoțit însă întotdeauna orice schimbare de paradigmă mediatică. Așa s-a spus și la apariția presei tipografice, apoi la cea a fotografiei și a filmului – că suntem în pericol să trădăm realitatea. E mai ușor să te jelești decât să gândești.
Deci nu vă sperie această accelerare a AI-ului și a manipulării sale?
Nu! Ne comportăm de parcă am avea de-a face numai cu o mass media care nu ne minte niciodată. Nu vi se pare că suntem foarte comici?