MAIGRET, ÎNTOARCEREA UNUI MIT

Un Depardieu genial compune un comisar mai trist și mai melancolic în Maigret. Sarcină deloc uşoară, mai ales că, înaintea sa, Jean Gabin a reuşit să graveze personajul iconic în memoria cinefilă (ultima apariţie a acestuia datând tocmai din 1958). “Gerard” – spune regizorul Patrice Leconte într-un interviu din Le Figaro – “are greutate, și nu vorbesc despre cea fizică. Tăcerea lui Depardieu, calmul său, umanitatea sa, îl fac un Maigret ideal, cel la care am visat […] Ceea ce îl interesează pe Maigret nu este atât de mult să descopere vinovații, ci mai degrabă să se scufunde într-un univers necunoscut, să descopere relațiile care leagă oamenii.”

Înainte să-l facă faimos pe Maigret, scriitorul belgian Georges Simenon semnase deja cu diferite pseudonime 200 de romane „populare”. Dar pentru că avea noi contracte cu editorii, a căutat refugiu pe o barcă din portul Delfzjil şi a inventat un nou personaj: “După o oră am început să văd trupul puternic și impasibil al unui domn pe care l-am considerat un comisar acceptabil, iar în timpul zilei am adăugat personajului câteva accesorii: o pipă , o pălărie de melon, o haină grea cu un guler de catifea. 

Și, având în vedere frigul umed pe care îl sufeream în barja mea, i-am dat şi o sobă veche din fontă în biroul său.” Legendarul Maigret are acum o statuie în orăşelul natal, dar şi peste 70 de pelicule de cinema și cam 400 de telefilme inspirate din 75 de romane și 28 de nuvele, texte pe care scriitorul le-a dictat și a căror editare nu a durat mai mult de două săptămâni. Simenon a vândut 600 milioane de exemplare, devenind cel mai tradus autor francofon, după Hergé, inventatorul lui Tintin. Comisarul Maigret, un anchetator taciturn de poliție cu sediul în Quai des Orfèvres, iubește tocana, în special cea gătită de soția sa grijulie, care-l așteaptă întotdeauna în casa de pe bulevardul Richard-Lenoir. 

Rătăcește pe străzi cu mâinile în buzunar, punând la îndoială orice motive psihologice care ar fi putut instiga la o crimă; uneori se oprește într-un bistro pentru o bere sau un calvados. Metoda Maigret îl face un investigator foarte diferit de colegii săi, convins că „trebuie să cunoaștem mediul în care a fost comisă infracțiunea, tipul de viață, obiceiurile oamenilor implicați, indiferent dacă sunt victime, vinovați sau simpli martori”. 

El nu judecă și nu condamnă și nu are nimic de-a face cu polițiștii caricaturali: „fără mustață sau pantofi dubli, poartă haine bune, se bărbierește în fiecare zi și are mâinile curate”. 

Depardieu, o alegere ideală pentru un nou tip de Maigret, adoră personajul, explicând în interviuri că are multe în comun cu acest comisar de modă veche. “Întotdeauna l-am iubit foarte mult. El este o figură tipic franceză, un om de poliție de modă veche, cu o mare umanitate, o persoană care îmi este foarte apropiată, un prieten cu un mod de-a face lucrurile pe care îl admir. 

Apreciez instinctele lui, abilitățile lui de a asculta. Îmi place cum se mișcă în jurul oamenilor și cum se comportă în casă, relația cu soția sa, pofta sa pentru mâncărurile suculente pe care ea i le găteşte cu dragoste. Cunosc valoarea literară extraordinară a operei lui Simenon și, prin urmare, am fost foarte fericit să mă îmbarc cu Leconte în această călătorie. 

Maigret este, în primul rând, tăcerea lui. Și în această dimensiune a lui găsesc o mare parte din mine și din dorința mea de astăzi de calm, de singurătate. Simenon îl face pe Maigret să vorbească prin tăcerea sa.”

Maigret, r. Patrice Leconte, va fi proiectat vineri, în Piaţa Unirii Open Air, de la 21:45.

Leave a comment

Your email address will not be published.