În Lecții de persană, cel mai recent film al ucraineanului Vadim Perelman, cunoscut mai ales pentru debutul său, hollywoodianul Casa de nisip și ceață (2003), Gilles (Nahuel Pérez Biscayart), un evreu belgian, pretinde a fi un persan pe nume Reza pentru a nu pieri de mâna ofițerilor germani din Franța ocupată a celui de-al doilea război mondial. După o discuție tensionată, aceștia aleg să-l cruțe nu din milă, ci pentru că întrezăresc la mijloc posibilitatea unui câștig. Căpitanul lor, Hauptsturmführer Klaus Koch (Lars Eidinger), vrea ca la finalul războiului să își urmeze în Teheran fratele plecat chiar înaintea venirii la putere a partidului nazist și să deschidă acolo un restaurant, însă pentru asta are nevoie de un persan. Astfel, în schimbul lui, cei doi ofițeri ar putea face rost de câteva conserve de mâncare și poate chiar și de o sticlă de vin.
Gura de aer pe care Gilles apucă să o ia când realizează că din zecii de oameni îngrămădiți în camioneta din care tocmai a coborât el e singurul care a supraviețuit execuției nu e de ajuns. Ajunge în lagărul de tranzit și din încurcătura în care a intrat nu pare să existe cale de scăpare: moartea pare iminentă. Pentru a rămâne în viață, trebuie să îl ajute pe gardian să învețe farsi, o limbă în care nu știe decât un cuvânt: „bawbaw” (tata), reținut pe fugă din cartea care i-a salvat viața. E o spontaneitate cu care trebuie să se obișnuiască repede, fiind vitală pentru a-și păstra viața proaspăt recâștigată, pentru că nu numai că e nevoit să-l învețe pe Hauptsturmführer sute de cuvinte într-o limbă care nu există, dar trebuie să le rețină și el și să înlănțuiască tot soiul de elucubrații cu ușurință, ca și când ar vorbi în a doua lui limbă.
E o premisă destul de improbabilă, însă suspiciunile sunt reduse la tăcere de filmele cărora le calcă pe urme (bine, și de o precizare la început că povestea ar fi, la bază, una reală). Dacă Roberto Benigni și-a putut convinge copilul în Viața e frumoasă că toate ororile războiului nu sunt altceva decât un joc, de ce nu ar putea și protagonistul Lecțiilor da dovadă de anduranță și de o putere supraumană? Spre deosebire de aceste filme, însă, Perelman alege să facă abstracție de imaginile obișnuite: aici, oamenii nu sunt gazați la dușuri, iar un singur cadru cu câteva trupuri neînsuflețite în drum spre o groapă comună sau un portret al lui Hitler în colțul unui altuia sunt suficiente pentru a sugera mașinăria necontenită a masacrului care vuia pe continent. Și asta pentru că Perelman nu consideră Lecții de persană un film despre Holocaust, ci un film despre „încredere și interacțiune umană”. Însă chiar și pentru un film care nu se folosește de Holocaust decât ca de un schelet, Lecții amână până în ultimul moment să transmită ceva mai multă emoție.