Anul acesta vă aducem cu mare bucurie filmele unuia dintre regizorii europeni emblematici ai contemporaneităţii: polonezul Krzysztof Kieślowski. S-a născut acum opt decenii la Varșovia, fix în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, în alte timpuri, dar pe care pare să pare că le retrăim parţial. Crescând într-o familie în continuă mișcare, Kieślowski s-a impus ca geniu al timpurilor sale, comparabil cu autori eterni precum Ingmar Bergman sau Andrei Tarkovski. În ciuda celor douăzeci și șase de ani de la trecerea sa în nefiinţă, filmele pe care le-a semnat continuă să rămână surse vii de inspiraţie. Este un nume gigantesc, care transcende timpul și geografia. Spiritul kieślowskian îl regăsim peste tot în Europa şi în lume.
Se pare că unchiul său a fost motivul pentru care a ajuns în lumea filmului. Tatăl său tocmai decedase în urma unei tuberculoze care în acea vreme nu prea ierta pe nimeni, iar tânărul Kieślowski se lupta să intre la şcoala de film din Łódź. I-au trebuit mai multe încercări, dar ce contează e că nu s-a dat bătut.
Ciocnirea dintre soartă și întâmplare avea astfel să lase o amprentă asupra lucrărilor sale viitoare, dintre care probabil cele mai bune exemple sunt Șapte femei de vârste diferite [Siedem kobiet w róznym wieku] (1978), Noroc chior [Przypadek] (1981) și Viața dublă a Veronicăi [La Double vie de Véronique] (1991).
Kieślowski începe totuși cu documentare prin care dezvăluie inconsecvențele interne ale sistemului polonez comunist, prin care încearcă să facă dreptate acelor aspecte nereprezentate ale Poloniei. Abia mai târziu în carieră o apucă spre ficțiune, regizând cele mai notabile lucrări ale sale: Decalogul (Dekalog) (1988), Viața dublă a Veronicăi (1991), Trilogia Trei Culori [Trois couleurs: Albastru/Bleu (1993), Alb/Blanc (1994), Roșu/Rouge (1994)].
Deși filmografia lui are elemente politice perceptibile atât în documentare, cât și în filme de ficțiune, aceste detalii nu devin niciodată un subiect independent sau prea apăsat, ci sunt lăsate ca prezență cu care protagoniștii săi se confruntă circumstanțial. Tehnica sugestiei e ceva comun pentru regizorii, haide să îi numim, disidenţi, iar Kieślowski excelează în această direcţie.
Cenzura vigilentă și trecutul de copil fără casă permanentă par să fi priit geniului său artistic să depășească localitatea preocupărilor minore și să se îndrepte către ceva universal, relevant în spaţii şi timpuri diferite. În acest fel, lumile sale se concentrează asupra indivizilor care luptă să-și concilieze existența cu miturile culturale pe baza cărora împrejurimile lor sunt structurate. Unii luptă împotriva miturilor propagandei comuniste, alții împotriva proverbelor biblice și alții chiar se confruntă cu miturile revoluționare care persistă de la Napoleon încoace, chiar dacă numai în mod inconștient sau tangenţial. Viaţa acestora înseamnă o zbatere continuă, de multe ori pentru un ideal ce ţine mai degrabă de sfera principiilor.
Fiecare dintre filmele sale este de asemenea o încântare cinematografică individuală facilitată de elementele formale pe care le stăpâneşte în mod excepţional – printre care se numără prim-planurile, dar şi planurile mai largi, toate de o picturalitate copleşitoare. Aceste elemente nu eclipsează însă niciodată natura transcendentală a preocupărilor sale filozofice, în senul în care conţinutul plastic e mereu dublat de idei importante pentru natura umană, dezbateri esenţiale. Cineastul polonez construieşte nu o dată conflicte fără dată, nume, limbă sau loc, aşa încât putem să ne regăsim cu toții în ele, ca niște ființe aruncate în aceeași fântână şi lăsate acolo să se zbată pentru propria supravieţuire fizică şi intelectuală.
Opera polonezului coexistă dialectic cu viața lui, dar şi cu istoria mare, a umanităţii. Cariera lui se desfășoară deseori în dezbaterea eternă dintre cele două forme generale ale posibilului: cea a elementului real, care apare sau doar inspiră, și cea a elementului fictiv, a ceea ce de fapt ar fi putut fi.
De-a lungul carierei sale, Kieślowski a reușit să regizeze nu mai puțin de douăsprezece lungmetraje din cele treizeci și nouă de titluri ale sale, majoritatea documentare, înainte de a se retrage definitiv din lumea filmului.
Publicul TIFF va avea ocazia să descopere douăsprezece lungmetraje din această mare colecție. În ordine cronologică: Cicatricea [Blizna] (1976), Amatorul [Amator] (1979), Talking Heads [Gadające Głowy] (1980), Noroc chior [Przypadek] (1981), Fără Sfârșit [Bez Końca] (1984), Un scurt film despre omor [Krótki film o zabijaniu] (1988), Un Scurt Film Despre Iubire [Krótki film o miłości] (1989), Viața dublă a Veronicăi [La Double vie de Véronique] (1991), Trei Culori – Albastru [Trois Couleurs: Bleu] (1993), Trei Culori – Alb [Trois Couleurs: Blanc] (1994), Trei Culori – Roșu [Trois Couleurs: Rouge] (1994).
În plus, vă propun un documentar-omagiu regizat de compatriotul polonez Jan P. Matuszyński, Talking Heads 2021 [Gadające Głowy 2021] (2022).