Cum poate fi un film în care o tânără cu breton se îndrăgostește de o tiribombă?
Dacă o întrebați pe regizoarea debutantă Zoe Wittock, acest subiect se pretează cel mai bine la registrul de dramodie (mai mult serioasă decât fix indie & quicky), nu la comedie isterică sau thriller cu psihoze. Nici la mumblegore. Nu vă așteptați, totuși, la ceva similar cu Little Miss Sunshine sau Submarine. Jumbo vrea să fie un film romantic și un film despre „prejudecăți ale needucaților care refuză să înțeleagă dragostea dintre om și și tiribombă” și un film portret al unei tinere femei de serviciu care descoperă frisoanele primului amor adevărat.
Wittock are ambiția de a formula o protagonistă (Noémie Merlant) tăcută, dar cu o viață interioară zbuciumată și de a încerca să dirijeze spectatorul către aspectele și cauzele psihologice ale acestui mare amor metalurgic cu beculețe. Să fie un caz clasic de objectofilie (atracție erotică pentru diverse obiecte, de obicei de talie mare)? Să fie un refugiu psihologic din calea unei mame dominatoare (Emmanuelle Bercot)? Un înlocuitor pentru tatăl necunoscut? Jumbo este un film interesat de crearea unei proximități empatice între spectatoare și protagonistă, fără recursuri la elemente umoristice sau manevre din inventarul fantasmelor supranaturale. Noémie Merlant continuă seria de roluri dificile, interiorizate și fragile (cel mai recent fiind Portrait of a Lady on Fire) și face din Jeanne o eroină de melodramă contemporană care luptă cu lipsa de înțelegere a celor din jur, pentru singura certitudine din existența sa: Dragostea pentru Jumbo, tiribomba care-i face cu ochiul (mă rog, becul). Dacă Jumbo îi împărtășește sentimentele, aceasta este o cu totul altă întrebare.