Interviu cu Schwechtje Mihály, regizorul filmului „Sper să mori data viitoare”: „Trebuie să vorbim sincer cu copiii despre pericole”

De unde a apărut ideea filmului? Hărțuirea în școli este o temă imposibil de ignorat, dar cumva tot trebuie evidențiată…

Îmi doream să fac un film despre adolescenți, dar nu-l doream să pornească din nostalgii ale adolescenței mele. M-au interesat, mai degrabă, să prezint atât lucruri care s-au schimbat de atunci, cât și acelea care au rămas la fel. Am început să fac interviuri cu tineri din această categorie de vârstă și mi-am dat seama că ceea ce a transformat radical existența noastră în lume este comunicarea, datorită popularității lumii digitale, smart, a aplicațiilor și a rețelelor de socializare. Aproape fiecare adolescent avea o poveste negativă pe acest subiect, de aceea am pornit în această direcție.

Tema prelucrată este una sensibilă, ai primit critici din cauza sa?

Pentru faptul că am ales această temă centrală pentru film am primit doar critici pozitive.

Cât de greu ați găsit personajele adolescente ale filmului? Ce anume ați căutat în acei tineri?

Ne-a fost greu să-i găsim pentru că din punct de vedere fizic trebuiau să corespundă personajelor din scenariu și în același timp trebuiau să fie și actori talentați, capabili să se manifeste credibil, profund, pe o scală largă de sentimente. De aceea i-am căutat mult timp până i-am găsit.

Cum e să faci un film cu actori amatori care, mai mult, sunt adolescenți? Nu au fost intimidați de prezența actorilor profesioniști?

Nu am avut astfel de probleme, pentru că și actorii profesioniști i-au ajutat, i-au tratat ca pe niște parteneri egali.

Dar întrebările sensibile? Mă gândesc și la faptul că personajul principal, Herr Szilvia, era numai o copilă în perioada filmărilor. Cu toate acestea o vedem într-o scenă în sutien, sau chiar fără. Care a fost reacția părinților ei?

Nu era o copilă, ci o adolescentă – diferența este mare, acesta fiind și răspunsul la întrebarea ta. Pentru a filma o astfel de scenă, avem nevoie de consimțământul scris atât al adolescentului respectiv, cât și al părinților acestuia. În cazul nostru, părinții au înțeles perfect importanța acestei dezbrăcări: datorită scenei respective filmul a devenit suficient de șocant pentru a-l îndemna pe spectator să reflecte la fenomenul hărțuirii online. Ne-am străduit ca fata dezbrăcată parțial să fie prezentată ca victima unei hărțuiri îngrozitoare și nicicum un obiect al atracției.

O altă temă abordată în film este responsabilitatea părinților – ce pot face ei în această lume condusă de Instagram, Snapchat și Messenger fără să se amestece prea tare în sfera intimă a copiilor?

Altă soluție nu cunosc, decât că trebuie să vorbim sincer cu copiii despre pericole. Pentru aceasta este nevoie, desigur, și ca tinerii să fie dispuși să-și asculte părinții, profesorii, adulții din jur. La vârsta rebelă a adolescenței, acest lucru nu vine de la sine.

Filmul are o abordare interesantă în ceea ce privește imaginea. În general urmărim personajele în imagini cu o proporție de 4:3 (sau ceva similar) – în ce măsură a fost acest aspect o provocare?

Pe platoul de filmare nu există nicio diferență, în afară de faptul că trebuie să compui imaginea corespunzător fiecărui tip de cadru. Am ales tocmai această proporție, pentru că în cazul close-up-urilor se concentrează mai mult asupra fețelor. Astfel, expus unei abordări neobișnuite, spectatorul va avea o amintire vizuală mai marcantă, mai accentuată, fără costuri suplimentare în acest scop. Acesta este un aspect important în cazul unui film low budget, în care nu avem alte instrumente la dispoziție. Nu în ultimul rând, proporția aleasă pentru imagine seamănă cel mai mult cu cea folosită și de Instagram, iar adolescenții sunt familiarizați cu ea.

Producția are și o latură accentuată de film de gen (mă gândesc tenta de thriller, și întorsăturile specifice de situație). Care este atitudinea ta pe subiectul „genuri contra auteur-i”?

Cele două nu se exclud reciproc. Un film care aparține unui anumit gen poate fi în același timp fi un film d’auteur, cu o voce și o perspectivă individuală. Gândiți-vă la opera lui Tarr Béla, Omul din Londra: în esență, este un film despre o crimă, dar în niciun caz un film destinat publicului larg, în general. Prin urmare cred că bariera nu se află între gen și auteur. Dacă tot căutăm categorii opuse, atunci întrebarea este dacă autorul avea scopul de a crea un produs destinat comerțului/divertismentului, sau avea scopul de a comunica ceva dintr-o îndemnare personală.

Cum a fost primit filmul în Ungaria?

Există oameni asupra cărora filmul a avut efectul pe care îl intenționam. Și-a găsit audiența, iar asta ne bucură.

Care este următorul tău proiect? Îți încerci din nou norocul la Fondul Național de Film al Ungariei, sau îți place mai mult să lucrezi independent?

Încerc la Fondul Național de Film, pentru că fondurile puse la dizpoziție există pentru a ne sprijini pe noi, creatorii de film maghiar. Acești bani ni se cuvin. Eu sunt un regizor de filme maghiar și pot solicita aceea finanțare. Din păcate, în zilele noastre nu există un model financiar în Ungaria care să funcționeze în sectorul de film independent fără să fie bazat pe exploatarea colegilor. De aceea filmăm independent numai atunci când realizăm că trebuie neapărat să cerem ajutorul colegilor, întrucât din bugetul pus la dispoziție de către stat finanțării filmelor ne este imposibil să abordăm subiecte pe care noi simțim că ar fi nevoie să le abordăm. Eu am pățit exact așa. Noul meu proiect este împachetat într-o dramaturgie de crimă, dar este în același timp o dramă personală și socială despre realitățile actuale ale mediului rural din Ungaria.

Interviu realizat de Jakab-Benke Nándor