Reisz Gábor, regizorul filmului „Versuri pocite”: „Îmi plac stângacii simpli, care devin totuși eroi cumva”

Ți-ai inventat o limbă proprie când erai copil. Această amintire avea un loc rezervat în filmul intitulat Versuri pocite, bazat tocmai pe amintirile tale?

Mă gândeam cum am putea să ne întoarcem la bazele exprimării de sine. Până la primul moment când omul încearcă să facă ceva altfel decât ceilalți. Astfel a intrat bolboroseala în film. Trebuia să inventez o limbă nouă pentru Versuri pocite, sau măcar câteva cuvinte ale acestei limbi, pentru ca totul să fie consecvent. În copilăria mea bolboroseam doar din amuzament. Aveam 3-4 ani, când familia mea s-a mutat în Algeria, unde oamenii din jurul meu vorbeau în arabă, franceză și maghiară. Această harababură lingvistică mi se părea un Babel mic, de aceea mi-am inventat și eu propria mea limbă.

Ți s-a părut important să vorbești într-o voce personală deja în copilărie?

Vocea personală pare a fi evidentă în Versuri pocite, deoarece am prelucrat propriile mele amintiri, și eu însumi joc rolul principal. Dar adevărul este că și scurt-metrajele mele sunt țesute cu propriile mele amintiri.

Inițial Versuri pocite ar fi fost un film noir despre un jucător de polo mediocru. De ce te preocupă mediocritatea?

Îmi plac personajele fraților Coen. Stângacii ăștia simpli, care devin totuși eroi cumva. Mediocritatea în Versuri pocite, pe care la început l-am conceput ca un film noir, însemna mai mult această banalitate. Însă în Versuri pocite pe care l-am creat, nu voiam să vorbesc despre talentul personajului principal sau lipsa acestuia, ci despre exprimarea de sine. Tocmai de aceea nu am arătat picturile eroului, pentru că astfel s-ar fi născut o judecată a valorilor acestora. În loc de mediocritate mă preocupa mai degrabă acel îndemn, care mă urmărea toată viața, să-mi exprim iubirea față de cineva sau ceva – însă eu tot eșuam.

Succesul filmului Din motive inexplicabile nu ți-a dat o încredere în sine, ție ca creator?

(se gândește) Nu. Mi-e mai ușor să-mi realizez propriile scenarii, datorită faptului că acum alții au mai multă încredere în mine, dar ca și creator nu mi-a crescut încrederea în sine. Succesul m-a ajutat să-mi dau seama că ceea ce facem are un motiv de a exista. Merită să experimentăm și să încercăm lucruri care unora le par prostii, dacă pe alții îi interesează.

Încerci în mod conștient să-ți creezi un anume stil regizoral după care oamenii te vor recunoaște?

Nu. Există regizori care creează filme asemănătoare toată viața, precum Ozu, Wes Anderson sau Roy Andersson. Eu nu aș fi capabil să lucrez astfel. Pe mine mă interesează mai mult experimentul, să încerc diferite limbaje de film și să creez filme diferite.