„Începe cu imaginația”: despre costume design cu Oana Păunescu

Oana Păunescu este costume designer și a lucrat în această ipostază la peste 81 de producții – de la filme horror și fantasy la filme de epocă și drame contemporane, acoperind așadar o paletă vastă de stiluri vestimentare. Anul acesta la TIFF, creatoarea de modă a fost omagiată cu un premiu pentru întreaga carieră, dar și o expoziție cu costume din varii proecte la care a lucrat: EPIC, ce încă poate fi vizitată la Muzeul de Artă Cluj-Napoca.

Ați lucrat atât la fime de gen (horror, fantasy), dar și filme realiste. Cum vă raportați la scenariu atunci când îl citiți și cum vizualizați personajele? De exemplu, în mini-seria Comrade Detective, presupun că e bazat întrucâtva și pe amintirile dvs. despre epocă.

În momentul în care mi se propune un film și citesc scenariul… acum, când vine vorba de filmele horror, cu dragoni sau cu vârcolaci, deși poate nu au publicul pe care ți-l dorești, în care critica să fie atentă la costume, sunt totuși filme foarte complicate. Documentarea pentru acestea începe de fapt din spațiul imaginației. Te duci cu gândul la locuri, perioade uitate. Cel mai simplu pentru mine e să mă duc spre civilizații care nu mai există sau car sunt îndepărtate – Nepal, Bhutan, India – costume populare. Uneori mă inspir și din benzi desenate când e vorba de un film cu demoni și lucruri de genul. E diferit în momentul în care am un film de actualitate, sau unul precum Comrade Detective, care pentru mine a fost unul dintre proiectele cu care m-am amuzat foarte tare, dar pot spune și că a fost răscolitor – acțiunea are loc în perioada tinereții mele, m-a făcut să mă întorc acolo, să îmi amintesc de lucruri care erau adânc ascunse în mine. În filmul de actualitate, însă, nu mai poți visa – trebuie să te bazezi foarte tare pe ceea ce există și personajele devine mai complicate. Ca să faci personajul să trăiască prin costum și să pară veridic în acest sens mi se pare cel mai mare efort.

Apropo de personaje, cum lucrați cu indicațiile regizorului legate de personaje, când le creați costumele?

În primul rând, regizorul e dirijorul – practic, oricare ar fi filmul, în momentul în care mă întâlnesc cu regizorul după ce am citit scenariul, acesta spune ceea ce vrea el. El este întotdeauna cel care îți impune direcția. Având filmul lui în cap, începi să te întinzi ca într-o pânză de păianjen: lucrezi pe ideile lui și le dezvolți. Documentarea este foarte importantă, însă nu în sensul în care înseamnă neapărat ce face parte din scenariu, dar este un moment în care și tu, în calitate de costume designer, începi să creezi și să creionezi personajul. Începi să te gândești cum trăiește, în ce casă stă, ce condiție materială are, ce fel de copilărie a avut, ce mănâncă… fie că vorbești de un dragon sau de un personaj care trăiește în zilele noastre. Și, de aici, faci un mood, din zeci de gânduri și desene, pe care le restrângi până când ajungi la ceea ce crezi tu că este cu adevărat important. Și apoi dacă regizorul spune „uau!”, înseamnă că e bine.

În filmele de epoca, sau cele fantastice, mi se pare că registrul costumelor este mai unitar. Dar în filmele despre epoca contemporană, în filmele care abordează un registru realist, modul în care se îmbracă personajul este o expresie (și) a personalității sale.

E adevărat, dar pentru un costume designer, e vorba de un caz fericit când dai de un personaj care să se exprime prin vestimentație. Dar în momentul în care ai un personaj care e, să zicem, un avocat, nu e la fel ca atunci când ai un personaj care e punk, sau o vedetă de televiziune, un cântăreț… Personajele care mi se par complicate sunt cele care par anoste, din exterior. Care au și ele totuși o viață! Aici devine cumva greu, pentru că și eu au povestea lor, care trebuie exprimată prin costum.

Cum lucrați cu actorii?

Cum ziceam și mai devreme, cu regizorul lucrezi folosind niște planșe. În măsura în care se poate, încerc să cunosc actorul înainte să încep să lucrez, fiindcă e mult mai simplu așa. Vizualizez mult mai ușor ce trebuie să fac. De multe ori când faci o schiță ajungi să îți dai seama că actorul respectiv nu se pliază, chiar dacă poate te gândești că tocmai asta face un actor, se pliază pe ceva. Și atunci începi să ajustezi. Întâlnirea cu actorul este și ea dificilă – pentru că nu doar regizorul are așteptări de la tine. Ca orice om, are niște idei despre sine și costumul trebuie să îl prezinte într-un mod pe cât posibil plăcut și să îi ascundă anumite defecte, pe care acesta le știe despre sine. Trebuie să fii și un bun comunicator în meseria asta, ca să îi poți explica printr-un desen ceea ce dorești. În cel mai fericit caz, ajungi la un numitor comun cu ei.

Care sunt cele mai mari faux-pas-uri pe care le poate comite un costume designer? De exemplu, anacronisme…

Cumva, totul îți este permis atâta vreme cât rezultatul este bun. N-aș putea spune că ar trebui să nu faci ceva – de exemplu, Sofia Coppola: Marie Antoinette. Există multe elemente la nivel de costum care nu se potrivesc epocii fiindcă nu existau, însă aceasta a fost limbajul ei, modul ei de a face un film de epocă. Acestea trebuiesc totuși să aibă o rezonanță pentru cineva care trăiește în prezent, cineva de vârsta ta. Și atunci, într-adevăr, m-aș zgâria pe ochi să văd un film de epocă care, de exemplu, folosește materiale greșite, sau culori nepotrivite. N-aș folosi niciodată roz-bombon la un film de la 1800, dar poate că este un personaj care îți cere lucrul acesta. Așadar, never say never.

Legat de expoziție – cum a fost să vă vedeți costumele laolaltă?

A fost o surpriză majoră! Eu nu sunt un om ordonat – de fapt, când termin un film, am trecut mai departe. De asta, expoziția asta, propusă de Tudor anul trecut, mi-a provocat teamă. Am zis inițial că n-am cum! Că erau în diverse magazii, pantaloni la pantaloni, bluze la bluze.. iar pentru mine costumul trăiește și prin machiaj, și prin coafură, actori… dar am zis să încerc, totuși. Cumva de asta am ales aceste costume, și nu unele de prinți și prințese, că mi s-a părut că indiferent cine este actorul care le poartă, ele totuși trăiesc.

Din păcate, de multe ori, în discuțiile despre cinema care se fac referire la costume, de obicei se vorbește doar despre filmele de epocă. Ce credeți că lipsește din discursul public despre costume design?

Educația, în primul rând. Orice film, oricât de actual ar fi, are nevoie de o persoană care să se ocupe de costume. Poate din rațiuni financiare, regizorul sau producătorul ia pe oricine să se ocupe de costume, ceea ce mi se pare greșit. Poate că voi, criticii, sau noi, cei din breaslă, ar trebui să vorbim mai mult despre asta.