György Pálfi este cel mai aparte regizor maghiar al tuturor timpurilor. Stilul lui e ușor recognoscibil și toate titlurile lui devin instantaneu filme-cult. Am vorbit cu el despre locurile în care își caută inspirația, despre relația lui cu TIFF și despre dorința lui de a face un film în limba engleză.
Sunteți cunoscut pentru realismul magic și pentru stilul absurd. Când abordați un subiect, unde vă căutați inspirația?
Acum câțiva ani un producător american mi-a spus că recunoaște filmele maghiare după scenele de vis. Cred că eu numai aduc mai mult spre realitate aceste scene. Caut întotdeauna ceva din viața mea reală, dar experiențele de viață nu sunt reprezentate realist sau logic. Eu trăiesc mai mult în visele mele, cu ele, cu dorințele și imaginația mea.
Când a fost proiectată la TIFF acum mai bine de zece ani, Taxidermia a generat o reacție foarte puternică. Chiar și la câteva ediții după, lumea continua să spună că filmul a fost una dintre cele mai intense experiențe de la proiecțiile din Cluj. Cum e să fii un regizor atât de penetrant și memorabil?
Când lucrez la un proiect, încerc să-mi găsesc propria limbă. Întotdeauna am vrut să fac filme comerciale — am și scris scenarii, am căutat finanțări — dar când încep să dezvolt un proiect, îmi pun întrebarea: de ce să filmez eu ca toată lumea? Asta e întotdeauna dilema principală, să găsești un fel obișnuit de a face filme sau să experimentezi și să găsești un format nou, un nou limbaj cinematografic și noi răspunsuri la problemele de scenariu. Deci, de fiecare dată când încerc să fac un film comercial, ajung până la urmă să fac altceva. Pentru mine, aspectul acesta a venit ca o problemă: de ce nu pot să fac eu Urzeala Tronurilor? Asta e de fapt identitatea cu care mă lupt eu — sau poate nu mă lupt.
Să vorbim în continuare de limbaj. În cinematografia maghiară, aveți colegi care au început să regizeze în engleză — de exemplu, Benedek Fliegauf (Womb, cu Eva Smith). Acum e rândul dumneavoastră cu Glasul Domnului, care a fost parțial filmat în Canada și e parțial vorbit în engleză. Știu că acum câțiva ani ați spuns într-un interviu că ați avut discuții să regizați un basm în regim de Hollywood, dar proiectul n-a prins viață în principal din pricina bugetului și a fricii pe care o aveau producătorii de a finanța un proiect care să fie și comercial și de festival. Ce s-a schimbat de atunci?
Nu m-am răzgândit. Am vrut să filmăm un basm în engleză, evident. Dacă vrei să ajungi la mai multă lume, trebuie să filmezi în engleză. Dar am încercat să găsesc și o soluție bună. Dacă lucrezi cu un studiou american, întrebările astea nici nu se pun, dar, din Ungaria, a trebuit să mă întreb de ce filmez în engleză. Filmele maghiare sau românești au multe chestii naționale în ele — e cultura ta, poți să-ți dezvolți proiectul cum vrei și statul îți dă bani pentru el că vor să contribui la cultura țării. Dar când totul e în maghiară e foarte greu să vinzi filmul prin lume. Așa că m-am întrebat dacă pot să lucrez în engleză. Când un roman al lui Stanisław Lem a fost adaptat pentru teatru în America, lucrurile s-au legat pentru mine, pentru că am putut să filmez în engleză într-un mod care e natural: un imigrant care a venit în America în anii optzeci și nu mai vorbește maghiara. E integrat și chiar și fiul care vine să îl caute vorbește în engleză.
Mergem înapoi în timp puțin, că vreau să vorbim despre Final Cut, un proiect care adună toată istoria filmului. Cât de greu a fost să găsiți scenele care vă trebuiau și cum v-a venit ideea?
Am lucrat trei ani la el, dar aveam timp atunci, pentru că era un moment în care industria de film maghiară era în colaps. Am adunat sute de filme de la magazinul de la colț și am început să tai scene scurte care apoi și-au creat propria structură narativă.
Știu că David Lynch v-a influențat cariera. Ne puteți spune în ce fel?
Filmele lui David Lynch m-au găsit la momentul potrivit. Eram tânăr și voiam să fac film. Așa că am încercat să înțeleg cum fac filme alții. Am văzut Lost Highway și am înțeles ce înseamnă să fii regizor care caută propriul fel de a spune o poveste. Nu-mi plac toate filmele lui, dar îmi place personalitatea lui. Așa că atunci când a venit Twin Peaks la televiziune, eu așteptam fiecare episod marțea— eram în liceu, era un moment perfect să învăț, să mă întâlnesc cu munca lui.
Din câte știu, relația dumneavoastră cu TIFF-ul are o istorie lungă. Cum vedeți că s-a schimbat festivalul?
Festivalul crește și se schimbă, dar întotdeauna mă întorc la prima experiență. Am fost aici cu Taxidermia în 2007, cred, și acela a fost un an de festival excepțional. TIFF-ul nu era așa de mare. TIFF-ul și Clujul au noroc că cresc împreună. Cafenele bune și tot ce trebuie. Orașul și festivalul păstrează aceeași emoție.
Ultimul film al lui György Pálfi, Vocea Domnului, e proiectat vineri, 7 iunie, la 20:45, la Cinema Dacia Mănăştur.