Fotoliul de la cinema sau canapeaua de acasă?

Weekendul trecut am fost pus într-o situaţie bizară. După nu mai ştiu cîte luni, am avut ce să consult la secţiunea „Program cinema” pe Bucureşti de pe Cinemagia. Ok, apărea singurul multiplex deschis, Happy Cinema (Cinema Muzeul Ţăranului Român, deşi redeschis şi el, încă lipsea de acolo), dar erau mai multe filme din care puteai, teoretic, alege. Am optat pentru Wasp Network (2019), de Olivier Assayas, unul din numeroasele filme a căror lansare a fost întreruptă de pandemie.

Ciudăţenia şi mai mare era că am descoperit rapid că acelaşi film îl puteam vedea, cu 12 lei, adică jumătate din preţul de la mall, de pe canapea, pentru că este disponibil (şi fusese la îndemînă încă de anul trecut, doar că nu i-am acordat atenţie) şi pe platforma Happy Cinema, alături de alte zeci de titluri din ultimii ani (am ignorat ideea că l-aş fi putut găsi oricum imediat din surse informale).

Mai avea sens să merg duminică după-masă la mall, să schimb un autobuz şi un tramvai sau să iau un taxi, să dau 25 de lei pe bilet şi să risc să nimeresc în sală lîngă nişte spectatori vorbăreţi, cînd puteam doar să apăs play şi în două ore să termin toată treaba, din confortul de acasă?

Mărturisesc că am stat pe gînduri. Am ales în cele din urmă cinematograful, pentru că mi-a fost dor să revin într-o sală. La fel cum peste câteva zile am decis să dau în avans 20 de lei pe un bilet la Cinema Elvire Popesco pentru French Cancan (1954), doar pentru a revedea filmul lui Jean Renoir pe un ecran de cinematograf şi pentru a-mi reaminti plăcerea vizionării filmelor de cinematecă.

Wasp Network (2019), r. Olivier Assayas

Dacă vi se par nişte extravaganţe ale unui cinefil nostalgic, s-ar putea să nu vă înşelaţi: chiar asta încep să devină. De acum, dilema de mai sus ne va apărea nouă, cinefililor, din ce în ce mai des, chiar şi după redeschiderea completă a cinematografelor.

În frunte cu un colos ca Netflix, platformele de streaming, tot mai multe şi tot mai diversificate, s-au instalat în forţă în ultimul an în vieţile noastre, unde îşi făcuseră oricum loc de ceva timp, şi nu mai au de gînd să plece. Ne-au simţit noile nevoi de comoditate şi accesibilitate şi de poveşti în serie, pe care le-au întreţinut şi alimentat prin algoritmii lor, ne-au stat la îndemână în timp ce eram închişi în casă şi, gata, ne-am trezit într-o nouă paradigmă. Este un moment istoric. Întregul ecosistem cinematografic se reaşază. Iar cinematografele vor fi cel mai puternic afectate.

Sunt sigur că fiecare a resimţit schimbarea. În cazul meu, ceea ce în agitaţia de dinainte de pandemie ar fi putut fi un vis – mai mult timp liber pentru a vedea cît mai multe din filmele de pe infinitele liste de aşteptare – s-a dovedit rapid o iluzie. Sigur, tuturor ne-a fost greu să ne relaxăm cînd ştiam că în jur se îmbolnăveau sau chiar mureau oameni (şi continuă să o facă, doar că blestemata şi miraculoasa capacitate de obişnuinţă a omului ne-a făcut mai puţin panicoşi).

Însă a fost vorba şi de altceva – de un blocaj în faţa unei oferte intimidant de bogate. Fiecare a devenit propriul curator, poziţie deloc confortabilă. Să mă las purtat de algoritmii Netflix, care îmi fac sugestii la tot pasul pe baza a ceea ce am mai văzut? Ce mai rămîne interesant la ei dacă nu mă pasionează serialele – poate nişte filme vechi suedeze sau cîte un clasic american? Merită să   plătesc în continuare subscripţia doar pentru atît? Arhiva Naţională de Filme şi-a scos la rîndul său catalogul la înaintare, însă a pus otova online zeci de titluri, disponibile pe Eventbook. Mai bine văd ce mai propune în cîte o seară postul de televiziune Cinemaraton.

Să intru pe TIFF Unlimited sau HBO GO? Dar parcă am bifat cam tot ce era important de acolo, la timpul său. Să îmi reînnoiesc abonamentele la platformele europene DAFilms şi FestivalScope, doar ca să caut nişte titluri obscure în speranţa că voi da şi peste cît un film mare? Să revăd pe Cinepub un film românesc din ultimii ani? Însă pe care şi de ce aş face asta?

Pînă şi dragii de la MUBI „au trădat”: şi-au completat sistemul de „un film nou intrat şi un alt film scos în fiecare zi” cu un acces liber pentru abonaţi la întreaga lor arhivă. Dar cu ce să începi? Documentarele din primii ani de carieră ale lui Serghei Lozniţa, uriaşa restrospectivă de filme indiene vechi, capodoperele din anii `50 şi `60, focusul Eric Rohmer sau selecţia intitulată „Noul cinema brazilian”?

Totul s-a făcut ţăndări. Îţi vine să te iei angoasat cu mîinile de cap, ca una din cele două eroine din Persona lui Ingmar Bergman în faţa televizorului (uite, poate merita să revăd capodopera asta, să verific dacă chiar aşa era scena). Apoi, cu cine să mai vorbeşti sau să te cerţi pe Facebook despre cîte un film, cînd fiecare vede altceva şi nimic nu mai pare a fi obligatoriu de gustat ca să nu te simţi exclus?

Persona (1966), r. Ingmar Bergman

Cam asta ne-a adus online-ul în anul pandemic: un acces mai mare şi mai facil ca niciodată la filme de tot felul şi din toate perioadele, dar şi o embarras de choix teribil de apăsătoare şi de enervantă. Cred că acum s-au văzut mai tare ca oricînd importanţa unor programe coerente şi nevoia de a te baza pe creativitatea curatorilor, pe inspiraţia distribuitorilor sau pe prestigiul unor reviste şi critici.

Însă cînd am reuşit să mă mobilizez şi să iau la rînd filmografia cîte unui autor, ca în vremurile bune, rezistînd ispitei de a mă arunca aproape la întîmplare asupra nu ştiu cărui film, au ieşit experienţe frumoase. Ca atunci cînd am reluat sau recuperat tulburătoarele documentare ale lui Frederick Wiseman din anii `60, `70 şi `80, pentru un text pe care, din păcate, nu am mai avut anduranţa să îl duc la capăt. Sau cînd am revăzut aproape toată opera lui Oliver Stone, cu ocazia apariţiei în traducere în română a unei cărţi despre controversatul regizor american. Ori cînd am descoperit documentarele şi filmele de ficţiune mai puţine cunoscute ale cineastei japoneze Naomi Kawase, invitata specială, în format online, a ediţiei limitate a Les Films de Cannes à Bucarest. Şi cînd am dat peste nişte filme maghiare splendide din anii `50-`70, puse la dispoziţie de Arhiva din Ungaria pe unul din site-urile sale.

Sunt cîteva din amintirile cinefile ale ultimului an şi ceva. A fost o perioadă în care am văzut totuşi semnificativ mai puţine filme ca de obicei (am şi renunţat să le mai notez meticulos în agendă), dar am citit mai mult şi mai cu poftă. Nu regret nimic. Nu îmi pare rău nici de alergatul de dinainte de pandemie la tot felul de avanpremiere sau proiecţii de presă prin mall-uri, doar pentru a scrie mai repede o cronică – sper să nu mai reiau acest obicei.

Mi-e dor însă de eleganţa şi ospitalitatea Cinematografului Elvire Popesco. De premierele de gală ale filmelor româneşti de la tot mai degradatul Cinema PRO, încheiate cu cocktailuri, pentru plăcerea de a reintîlni oameni cunoscuţi din lumea filmului. De atmosfera efervescentă de la festivaluri, cînd vezi film după film şi e greu să te decizi care e mai bun şi cînd descoperi invitaţii străini. De ponoseala Cinematecii. Nu ştiu cum va fi reîntîlnirea cu toate astea, dar abia aştept să aflu.

Leave a comment

Your email address will not be published.